|
|
Călătorie īn jurul casei mele
Adina Nanu
01.10.2008
Editura Compania
Adina Nanu
Călătorie īn jurul casei mele
Editura Compania, 2008
Citiţi un cuvānt īnainte la această carte.
*****
Cochilia
Eu m-am născut īn mijlocul casei, pe masa din sufragerie, cum se purta pe atunci, cīnd doctorul şi moaşa veneau acasă. Am apărut pe lume ca o păcăleală făcută de mama tatii. Ca să explic, trebuie să fac o mică plimbare īn trecut.
Tata, care era fiul cel mare al preotului Ion Chiriţă Nanu din ţinutul Odobeştilor, satul Mărtineşti de līngă Rīmnicu Sărat, a avut o copilărie ca īn Amintirile lui Ion Creangă. Bunicul lui, Anghel Nanu, la 109 ani umbla călare şi declara că nu a băut toată viaţa lui o vadră de apă, ci numai vin din via lui. Ca să-l īnveţe pe tata, de copil, să tragă cu puşca, īi dădea cīte un bănuţ pentru fiecare vrabie vīnată, iar din trofee, bunica lui gătea ciulama.
Mama tatii, Maria, avea har de bioenergeticiană - pe atunci, īn secolul al XIX-lea, se zicea că e "vindecătoare": folosea şi pase magnetice, dar şi plante, pe care se ducea cu trăsura să le culeagă īn zile şi la ore anumite. Fiicele ei, care nu i-au moştenit īnsuşirile, povesteau că tatăl lor, preotul, i-a interzis "vrăjitoria", dar la scurt timp s-a īmbolnăvit de erizipel. Cum doctorii nu mai aveau nici o speranţă, el s-a dat pe mīna nevestii, care l-a salvat şi şi-a cīştigat dreptul la "liberă practică". Mai mult, cīnd copiii plecau la oraş să dea examene la liceu sau la facultate, ea se culca cinci minute, iar cīnd se trezea, spunea dacă vor avea succes sau nu.
Īn timpul primului război mondial, bunicii mei au īngrijit amīndoi bolnavi de tifos exantematic şi au murit la o săptămīnă unul după altul.
Tata absolvise Facultatea de Drept şi se īnsurase cu o frumoasă, Laura Iacobescu (īn a cărei dotă figurau douăzeci şi două de imobile īn Bucureşti), şi avea un băieţel de patru ani, Dan. La o săptămīnă după ce tata īşi īngropase părinţii, soţia lui, care era īnsărcinată, a făcut gripă spaniolă şi a murit īmpreună cu cele două fetiţe gemene nou-născute. Cīnd s-a īncheiat luna, s-a dus după ele şi băieţelul. Tata a rămas īn cīteva săptămīni fără toţi ai lui, a ajuns la 45 kg, şi s-a hotărīt să nu se mai īnsoare niciodată.
Şapte ani mai tīrziu, a dat īnsă peste mama, Speranţa (nume simbolic), o altă frumoasă, cu nasul īn vīnt, ochi căprui arzători, un ten luminos şi un zīmbet mereu amuzat. Venea dintr-o familie de administratori financiari din tată-n fiu, fusese premiantă cu coroniţă la Şcoala Centrală şi era studentă la Litere. Şi-a luat licenţa magna cum laude după căsătorie, dar tata n-a lăsat-o să profeseze. Mai bine se făcea cīntăreaţă - avea o voce extrem de pură, bună de Mozart. Unul dintre fraţii ei, Mircea Vasilescu (căpitan, mai tīrziu erou īn primul război mondial - numele lui i s-a dat unei străzi de līngă Patriarhie), o antrena cīntīnd la vioară pīnă la notele cele mai de sus. Mai tīrziu, prietenele ei cīntăreţe de operă, ca Evantia Costinescu, o puneau să le cīnte pentru plăcerea lor.
Īntre părinţii mei era o diferenţă de douăzeci de ani, dar nu se cunoştea: erau amīndoi la fel de sprinteni, gata de plimbări sau de farse, parcă mereu de vīrsta mea. Cīnd s-au căsătorit, tata i-a pus mamii condiţia "fără copii", dar mama l-a păcălit, spunīndu-i că nu şi-a dat seama că e īnsărcinată pīnă la cinci luni.
Odată cu mine se construia casa. Excursia pīnă la şantier se făcea cu automobilul altui frate al mamii, Nicu, din Strada Berthelot, unde locuiau şi părinţii mei. Silueta pătrăţoasă a Fordului apare īn faţa porţii, īntr-o poză făcută după terminarea lucrărilor, de pe cīnd gardul era īncă provizoriu, din lemn. Casa arăta, ca şi acum, ca o cloşcă, lăsīnd să se vadă doar parterul, intrarea arcuită pe trepte şi coloanele verandei, ca şi acoperişul din ţigle, ca o pălărie prea mare. Aspectul de pasăre e dat de foişorul de deasupra intrării, īnălţat ca un cap, şi care nu putea lipsi īn epoca īn care domnii purtau īncă melon sau măcar pălărie moale, iar doamnele nu ieşeau pe stradă cu capul gol, arborīnd pe creştet capote cu flori şi pene.
Īntīi s-a clădit parterul, apoi, sus, o cămăruţă īn care am fost suită cu doica (o ţigancă pentru ca tata să poată dormi noaptea şi să aibă capul limpede la slujbă, apoi alte două camere, dormitorul meu de vară şi camera păpuşilor, īn care mai şedea bunica, venită uneori īn vizită la noi. Īn foişor era atelierul "domnişoarei cotoioase", croitoreasa care ne cosea īn casă cu săptămīna. Primele cuvinte pe care le-am articulat cu şir se pare că le-am spus īn faţa oglinzii, constatīnd (şi arătīnd cu degetul) că funda moţului din cap era de culoarea rochiei: "ala mof, ala mof!"
Īn camera mea, revăd pătuţul alb din bare de fier, īnalt pe picioare. Mă jucam de-a călătoria şi, inspirată de povestirile mamii, īmpătuream o carpetă care devenea gondolă şi, aşezată pe ea, vīsleam, īmpingīndu-mă cu mīinile şi lunecīnd pe parchetul lustruit, iar cīnd treceam pe sub pat, eram sub Ponte dei Sospiri din Veneţia. Ca să īnvăţ nemţeşte, au fost angajate Fräulein-e, care, din diverse pricini, se schimbau destul de des. Fiecare venea cu ideile ei, dar nici un program prea strict nu a durat, iar părinţii nu cred că şi-au pus vreodată probleme de pedagogie. Īn loc să mă culce devreme, mă luau seara cu ei la Operă. Mă văd a doua zi după Traviata, īn combinezonul mamii din satin bleu, care pe mine era rochie lungă pīnă la pămīnt, cīntīnd o arie, cu gesturi de scenă, īn faţa publicului entuziasmat, mama şi tata. Am rămas cu convingerea că răsfăţul nu strică, nu există exces de dragoste, cum nu e nocivă nici supradoza de vitamine.
Mă plimb acum prin curte şi revăd īn minte pomii de altădată, violetele, buisson ardent şi florile japoneze...
Spre garaj era un cais, īn care mă suiam pe la cinci-şase ani, īnchipuindu-mă Tarzan, īn chiloţi de baie, despletită şi pictată pe tot corpul cu ruj şi pastă de dinţi. Adunam copiii vecinilor şi ne costumam cu ce ne cădea īn mīnă. Odată, īntorcīndu-se acasă, mama ne-a găsit, pe mine şi pe Didi (verişoara mea de aceeaşi vīrstă, gătite cu rochiile ei de mătase, clătinīndu-ne pe pantofii ei cu tocuri şi unse pe faţă, "ca cucoanele", cu cremă... de ghete.
Joaca mea preferată era īnsă desenul. Aşezată pe burtă, pe covor, mīzgăleam pe tot ce găseam. Pe o carte de vizită a mamii desenasem o doamnă īn picioare, din care se vedeau cel mai distinct pantofii cu tocuri īnalte, şi, alături de ea, o pisică. Mama m-a semnat alături şi a scris "la 3 ani şi 10 luni".
Creioanele colorate erau fiinţe vii: cel mai mult īl iubeam pe cel bleu pastel, apoi pe cel galben deschis. Mai tīrziu am descoperit că Vermeer avea gusturi asemănătoare. Peste alţi ani, am citit īn testele de psihologie profundă ale lui Lüscher confirmarea stării de seninătate īnsorită īn care mi s-au scurs anii copilăriei.
[...]
Restituirea dreptului de a-ţi privi casa de pe trotuar
La 22 decembrie 1989 notam: "Mulţumescu-ţi ţie, Doamne, că m-ai ţinut să văd căderea comunismului! Ce s-ar fi bucurat tata!" De cīnd a īnceput Revoluţia, am īnţepenit īn faţa televizorului, cu sufletul la gură. Īmi aminteam blestemul chinezesc pe care-l spunea Schileru: "Să ai parte, tu şi ai tăi, numai de zile istorice!" Adineauri, cei de la TV au cerut de mīncare. Am golit frigiderul şi am făcut sandvişuri īn şerveţele, am umplut sticle de lapte cu cafea caldă şi le-am dus la poarta din Dorobanţi, cu o carte de vizită pe care am scris "Poftă bună!". La īntoarcere, pe bulevard veneau tancuri duduind şi au īnceput să şuiere gloanţe. Am luat-o la fugă, alunecīnd pe zăpadă. Acasă am tras jaluzelele peste tot şi acum nu mai ştim dacă e zi sau noapte. Īmbrăcată cu două pulovere şi un halat, tremur de tensiune şi īncerc să mă gīndesc la ceva plăcut, la speranţele neaşteptate, posibile, deschise de ce se īntīmplă afară. Mi se conturează īncet īn minte cīteva ochiuri de lumină:
1. Poate că ne vom putea īntoarce acasă.
2. Vom ajunge la Istanbul, de care povestea mama cu īncīntare.
3. Voi rescrie cartea despre Olga Greceanu, predată la Meridiane, adăugīnd toate picturile şi cărţile religioase, de care n-am avut voie să pomenesc pīnă acum.
Pentru prima dată nu mai īncerc să-mi alung amintirile din copilărie, vīnătăile din suflet nu mai dor la fel ca īnainte, pot să mă plimb cu gīndul prin casa şi prin grădina de odinioară, să revăd fiecare lucru la locul lui. Adorm detaliind cu deliciu treapta verandei īnchise unde era pianul, covorul moale cu flori albastre pe care mă tolăneam, patul meu īmbrăcat cu ţesătura groasă, īn care se īmpleteau frunze bej pe fondul de mătase bleu şi pe care, la picioare, dormea căţeaua Dolly, ca o crizantemă albă...
23 decembrie 1989
Ieri, īn canonadele de pe Dorobanţi, gloanţele au distrus casa lui Irinel şi Nel Bădescu, au găurit dulapurile, traversīnd hainele şi covoarele persane de pe pereţi, iar pompierii care au venit după aceea au inundat tot, stricīnd şi ce mai rămăsese. Noroc că ele fugiseră. Tot ieri a făcut infarct Bata Adjanin şi a murit fără să ştie că fiica lui era īmpuşcată īn acelaşi timp la manifestaţia din stradă. Bata a fost un personaj tragic, victimă a sorţii: sīrb, implicat de familie īn politică de pe cīnd era copil, politică pentru care nu avea nici o chemare, a fost dresat īn serviciile secrete sovietice şi trimis apoi īn diferite ţări, īn care singura lui plăcere a fost să semene copii din flori. Aflat īn Romānia de cīţiva ani, adult fără căpătīi, avīnd īn buzunar doar o agendă cu numerele de telefon ale iubitelor, intitulată "f. toteca", nu mai ştia cum să iasă din joc şi, la un pahar, īşi mărturisea disperarea. Se agăţa de speranţa că "mămăliga nu explodează", deşi pīnă şi eu, cu logica mea băbească, după căderea Zidului Berlinului, făcusem pariu cu Dan pe un tort de bezele că pică şi Ceauşescu īn maximum două luni. N-a mai trecut decīt o lună şi ceva, dar Dan a refuzat să se achite, susţinīnd că am nimerit-o din īntīmplare.
Februarie 1990
După ce o grămadă de ani am ocolit nu numai strada, ci şi cartierul, azi am trecut prin faţa casei copilăriei, cu inima bătīnd să-mi spargă pieptul, cum trebuie să le fi fost şi lui Hänsel şi Gretel din poveste īnaintea căsuţei vrăjitoarei, aceea cu pereţii din turtă dulce. Toată curtea e plantată cu viţă-de-vie proptită pe bare şi sīrme, formīnd un plafon prin care nu pătrunde soarele. Īn cămăruţa de la stradă, din capătul pergolei, s-a făcut o butică de jocuri de noroc...
Martie 1990
Unda, care tocmai a terminat cu divorţul, s-a emancipat brusc. Ieri s-a dus şi a sunat la toate uşile fostelor proprietăţi, īncepīnd cu cea din Strada Cantacuzino, s-a recomandat şi s-a oferit să facă schimb de locuinţă cu chiriaşii, dīnd apartamentul ei din Dr. Felix (patru camere la bloc), unde mai este de plată doar ultima rată, adică aproape nimic. O plătesc tot eu.
Īn Cantacuzino i-a deschis colonelul Ivanciuc (de care am auzit că a fost şeful filajului Securităţii), care i-a răspuns tăios: "Mie-mi place aici şi nu plec nici mort."
Unda s-a dus mai departe şi īn Strada Delavrancea, unde, la primul etaj, a dat peste sora medicală care le īngrijise pe ultimele bătrīne din familia Forţu - o femeiuşcă practică, Manţica, cu care s-a şi īnţeles.
Unda luptă şi luptă, cu pile şi cadouri, să obţină schimbul, la care ea nu are dreptul, ca proprietară a unui apartament luat īn rate, dar reuşeşte pīnă la urmă să devină chiriaşă la stat. Banii de la Manţica pentru ultima rată nu ajung nici de o zugrăveală, dar ea, deşteaptă, e acum proprietăreasă. Unda s-a instalat frumos īn Delavrancea, alegīnd din ce aveam mobilele cele mai de soi, ca o demnă urmaşă a mamei şi a Theodorei.
1991
Eu redactez memorii şi scrisori la toate forurile posibile. De la primul-ministru, Petre Roman, mi se răspunde sec: "Redobīndirea apartamentelor naţionalizate nu poate fi rezolvată favorabil." De la Parlament: "Īntrucīt pīnă īn prezent nu s-a adoptat o reglementare legală care să permită retrocedarea imobilelor naţionalizate, cererea dv. nu poate fi soluţionată" (9.07.1991). Ca să dai statul īn judecată, trebuie să plăteşti o taxă enormă, proporţională cu valoarea casei. De unde?
1992
Mă īnscriu īn liga proprietarilor naţionalizaţi. Īn sala fostului ARLUS, mare adunare - la masa prezidiului, printre figurile văzute la televizor, īl zăresc pe Nicuşor Sterescu, prieten din copilărie. Din băiatul frumos de altădată parcă au rămas numai oscioarele, īmbrăcate cu aceeaşi distincţie, dar mersul şi gesturile sīnt la fel de graţioase. Īn pauză mă duc la el, aştept să regăsească şi el pe chipul meu ceva din trăsăturile de odinioară şi să mă recunoască. Ne īmbrăţişăm şi ne schimbăm numerele de telefon.
Īn lunile următoare, īi traduc lui Nicuşor īn franţuzeşte şi īi bat la maşină memorii şi proiecte de la partidul lui liberal pentru Organizaţia Drepturilor Omului, īi trimit şi eu o scrisoare doamnei Lalumičre, secretara organizaţiei, dar nimic nu se mişcă.
Nicuşor găseşte un avocat care cere doar să se constate nedreptatea, pentru care taxa e mică şi īncepe proces pentru casa lui din Docenţilor. Īmi revine īn memorie oglinda cīt peretele din holul lor, mobila aurită din salon şi mica debara din dormitor, transformată de mama lui, Riţica, īn capelă plină de icoane. Simt iar scīrţīind sub tălpi zăpada din serile de iarnă cīnd traversam Şoseaua Kiseleff să-i vizităm. "Mais oł sont les neiges d\'antan?" Pentru a traduce īn vorbe lucirea magică a zăpezii din copilărie trebuie să spui īn nemţeşte "gläntzen und glitzern", singurele cuvinte capabile să evoce pulberea de sticlă spartă şi licărul razelor mici, căzute din baghetele zīnelor.
Nicuşor mă duce la avocatul lui, Romaniţă, care locuieşte departe de tot, īntr-o veche casă-vagon, ascunsă īn spatele unui front de blocuri noi. Ca statură, īmi aminteşte de tata: mai degrabă minion, dar bine legat, cum erau romānii pe vremuri, īnainte ca noile generaţii să crească īnalte, cu vitamine şi sport. Ochii negri perforează masca palidă, cu trăsături regulate. Părul alb, pieptănat spre spate, şi gulerul drept sīnt impecabile. După cum e de bine spălat, aş fi zis că e medic.
_______________________________________
|
|
