|
|
Dosarul medical al lui András Toma cuprinde patruzeci şi patru de pagini scrise de mână, cu scrisuri diferite, acoperind cei cincizeci şi trei de ani de şedere la Kotelnici. Primele observaţii sunt cele ale doctoriţei Kozlova, pe care ni le-a citit şi comentat Iuri Leonidovici. Destul de numeroase şi de precise în primele săptămâni, se răresc în curând şi înţelegem că regulamentul spitalului obliga medicii să consemneze o dată la cincisprezece zile date despre starea pacientului. Se poate urmări, conform notelor pe care Saşa începe să mi le traducă, itinerarul unei vieţi întregi, iar aceea a lui András Toma, ca şi a celorlalţi pacienţi, a fost, cu siguranţă, atroce: un inexorabil proces de distrugere, relatat în fraze scurte, neutre, plate, repetitive. De exemplu:
15 februarie 1947: pacientul este culcat, încearcă să spună ceva, însă nimeni nu îl înţelege. La întrebarea: ce mai faceţi?, răspunde: Tomas, Tomas. Nu permite să fie consultat.
31 martie 1947: rămâne culcat, cu pătura pe cap. Spune ceva în limba lui, furios, arătându-şi picioarele. Ascunde mâncarea prin buzunare. Fizic este sănătos.
15 mai 1947: pacientul iese în curte, însă nu vorbeşte cu nimeni. Nu ştie ruseşte.
30 octombrie 1947: pacientul nu vrea să muncească. Dacă este obligat să iasă afară, urlă şi fuge pe unde apucă. Ascunde mănuşile şi mâncarea sub pernă. Se înfăşoară în cearşafuri. Nu vorbeşte decât ungureşte.
15 octombrie 1948: pacientul are comportament sexual. Rânjeşte din pat. Nu se supune ordinelor. Îi face curte infirmierei Guilicina. Pacientul Boltus este gelos. L-a lovit pe Toma.
30 martie 1950: pacientul este complet închis în el. Rămâne în pat. Se uită pe fereastră.
15 august 1951: pacientul a luat creioane de la infirmieri. Scrie în ungureşte pe pereţi, pe uşi, pe ferestre.
15 februarie 1953: pacientul este murdar şi furios. Colecţionează mizerii. Doarme prin locuri incomode: culoare, bănci, sub pat. Îşi deranjează vecinii. Nu vorbeşte decât ungureşte.
30 septembrie 1954: pacientul este debil şi negativist. Nu vorbeşte decât ungureşte.
15 decembrie 1954: nici o schimbare în starea pacientului.
Suntem la a şasea pagină a dosarului, se simte că medicii s-au plictisit, Saşa şi cu mine de asemenea. Ne mulţumim să ne uităm peste continuare. Saşa mormăie, intonează şi, în curând, psalmodiază: nici-o-schimbare-în-starea-pacientului-nu-vorbeşte-decât-ungureşte, nici-o-schimbare-în-starea-pacientului-nu-vorbeşte-decât-ungureşte... Ah, ba da, totuşi, opt pagini mai departe suntem în 1965 şi ceva se întâmplă. Pacientul s-a ataşat de dentista spitalului şi, pentru a avea ocazia să o revadă, nu încetează să îşi tot arate dinţii "cu un zâmbet tâmp", precizează dosarul. Doctoriţa îl reexaminează şi totul merge bine. Dar el continuă, este notat la fiecare cincisprezece zile, să îşi arate dinţii. Prin semne, o face să înţeleagă că doreşte să i-i scoată pe toţi. E tot ce a găsit mai bun pentru a înnoda o legătură cu doctoriţa care însă refuză să-i scoată dinţii sănătoşi. Atunci, pacientul îşi sparge maxilarul cu ciocanul. Nu are noroc, fiindcă nu este tratat de dentista pe care o iubeşte. Sărmanul bătrân, suspină Saşa. Sărmanul bătrân... Dacă aşa stau lucrurile, nu a futut şi el măcar o dată în toţi anii aceştia, iar mai înainte, nici în Ungaria nu este prea sigur că ar fi făcut-o. Poate că nu a făcut-o în viaţa lui...
Încă douăzeci de pagini, încă treizeci.
11 iunie 1996: pacientul se plânge de dureri la piciorul drept. Diagnostic: arterită. Părinţii pacientului trebuie consultaţi în legătură cu amputarea. Pacientul nu are părinţi.
28 iunie 1996: pacientului i-au fost amputate două treimi din coapsa dreaptă. Nu există complicaţii.
30 iulie 1996: pacientul nu se plânge. Fumează mult. Începe să meargă în cârje. Dimineaţa, perna îi este umedă de lacrimi.
A doua zi dimineaţă, când sosim la spital, o infirmieră ne comunică sever că doctorul Petuhov doreşte să ne vadă. Ne lasă mult să aşteptăm. Pentru a-şi mai omorî timpul, Jean-Marie panoramează de la grilajele care apără fereastra până la laguna polineziană care serveşte de screen saver ecranului ordinatorului. Secretara îl roagă să înceteze şi să pună camera la loc, iar câteva minute mai târziu, când răspunde la telefon, nu înţeleg prea bine ce spune, Saşa a ieşit să fumeze o ţigară şi secretara repetă coborându-şi vocea cuvântul franţuzki, se pare că-ncepem bine noi, franţuzki ăştia. În sfârşit, Iuri Leonidovici iese din birou însoţit de un vizitator cu aer oficial. Pare în acelaşi timp surprins şi iritat să ne vadă, încurcând trecerea şi, rapid, dintre două uşi, ne face semn să plecăm. Nici o altă brigadă - este cuvântul pe care îl foloseşte pentru echipă - nu a rămas pe aici mai mult de câteva ceasuri, iar noi stăm deja de două zile, ce mai vrem? Saşa încearcă să îi explice diferenţa dintre un subiect de jurnal de televiziune de două minute şi un reportaj de cincizeci şi două, dar nu foloseşte la nimic, Iuri Leonidovici a luat decizia sau altcineva a luat-o pentru el. Ajunge, prezenţa noastră perturbă procesul de tratare a bolnavilor şi, în ceea ce priveşte sărbătorirea jubileului, nici acolo nu suntem bine veniţi. Este o chestiune privată, o sărbătoare a personalului, nu are nimic de-a face cu ungurul.
Păi, Iuri Leonidovici, filmul nostru încearcă să arate şi atmosfera din spital...
Aşa, va să zică, iar mâine o să îmi cereţi să mă filmaţi în baie, sub pretextul că altfel nu puteţi arăta atmosfera din spital? Îmi pare rău, răspunsul este nu.
Supăraţi şi fără nici o treabă, ne târâm paşii prin oraş. De o parte a străzii, la intrare, o sculptură din beton de vreo doi metri simbolizând secera şi ciocanul, de cealaltă o oală uriaşă care e, din vechime, simbolul oraşului Kotelnici. Asta înseamnă kotel în ruseşte, îmi explică Saşa: o marmită, un ceaun. Un sejur acolo este un fel de loc de trei stele pentru dezrădăcinarea depresivă, locul ideal pentru a cugeta la senzaţia de lipsă de vânt, care nu mai umflă pânzele corăbiei, de pe fundul oalei de ciorbă rece şi sleită, din care, de multă vreme au dispărut, dacă au existat vreodată, toate bucăţile cele bune, ceea ce constituie normalitatea în oraşele de douăzeci de mii de locuitori ale Rusiei profunde. Nu se merge prin genul acesta de oraşe. Nu se vorbeşte despre ele. Într-o bună zi, se află că ar fi o localitate izolată numită Cernobîl şi, păstrând proporţiile, mai puţin teribil şi mai modest fiind, aşa s-a întâmplat şi cu Kotelnici, de când a fost regăsit ultimul prizonier din cel de-al Doilea Război Mondial.
Întrucât banchetul urma să aibă loc la hotelul nostru, în care totuşi nu ni se putea refuza să intrăm, Alain decide să încerce o acţiune de gherilă care să ne salveze onoarea. Când intrăm toţi patru în sala de mese, găsim acolo vreo cincizeci de persoane aşezate în jurul unei mese în formă de U, fără nici un loc liber, iar Petuhov, aflat în picioare, în faţa noastră, ţine un toast. Ne vede, dar se face că nu ne vede, în mod normal ar trebui să ne retragem, numai că Alain continuă să înainteze către centrul încăperii, iar Jean-Marie şi cu mine, nevoind să ne lăsăm mai prejos, ne ţinem după el. Recunosc câteva figuri: infirmierele din sectorul ungurului, amicul Vladimir Aleksandrovici, oficialul care îl însoţea pe Petuhov de dimineaţă. Ne privesc cu toţii fără să înţeleagă ceva şi fără să sufle un cuvânt. Petuhov îşi întrerupe toastul. Moment în care începe să se deruleze un film burlesc: traversăm sala cu mici zâmbete politicoase, cu gesturi benigne şi liniştitoare care ar trebui să însemne ceva de genul suntem doar în trecere, purtaţi-vă ca şi când nimic nu s-ar întâmpla, nu vă deranjaţi. Ne urmăresc buimaci din priviri, iar comportamentul nostru este atât de absurd încât dezarmează orice agresivitate. Într-un film adevărat, eroii principali ar ţâşni ca nişte iepuri exact în momentul în care, încetând hipnoza, hoarda s-ar arunca spre ei pentru a-i distruge. Spre norocul nostru, între masa centrală, la care prezidează Petuhov, rămas cu paharul ridicat şi cu gura deschisă, dar amuţită, şi mesele laterale există un spaţiu de trecere. Alain o ia pe acolo şi noi îl urmăm. Şi încă o dată spre norocul nostru, în celălalt capăt al sălii există o uşă care ne permite să ieşim fără a risca să o mai traversăm o dată, în sens invers. Un pasaj întunecat şi rău mirositor şi iată-ne în stradă, unde îl regăsim pe Saşa care dă din cap: v-aţi prostit cu totul ori ce-aţi păţit? E noapte şi frig. În spatele geamurilor murdare toastul a fost reluat, personalul spitalului începe să se pilească, nu ne mai rămâne decât să punem cap compas spre Troika.
Fără îndoială din cauza decepţiei, dar şi a oboselii, observ, golindu-mi strachina de pelimeni, cum fac şi ceilalţi, că în trei zile am căpătat obiceiul de a servi masa ca pe aici: aplecaţi, cu gâtul întins pentru a lipăi, cu o mână strânsă pe lingura de tablă, cu cealaltă ţinând un coltuc de pâine, cele două braţe, până la umeri, formând un zid de apărare în jurul mâncării, ca şi cum am fi riscat să ni se fure. Deasupra barului, televizorul difuzează fără întrerupere spoturi publicitare care se referă la viaţa feerică pe care o duc, la Moscova sau la Petersburg, tineri bine îmbrăcaţi şi pieptănaţi, cu zâmbet de fiară sălbatecă, ieşind din maşini de lux şi plătind cu cărţi de credit aurite nota de la restaurant, care aici trebuie că reprezintă salariul pe câţiva ani de muncă. Ce efect o fi având să fii astfel maltratat când locuieşti prin aceste locuri? Oare tinerii prăvăliţi pe mesele lipicioase de câtă poşircă se vărsase pe ele vedeau plicticoasa exhibiţie de fast şi aroganţă ca pe o ofensă ori ca pe un film ştiinţifico-fantastic, care se petrecea într-un univers paralel?
Dintr-o dată, suntem interpelaţi în franceză, de la masa vecină. Întorcându-mă, mă găsesc în faţa unei fete de vreo douăzeci şi cinci de ani, cu nasul ascuţit, puţin exoftalmică, însă nu lipsită de farmec, aşezată lângă un bărbat mai în vârstă, îmbrăcat în costum la două rânduri, cu mutră de aparatcik alcoolic, care o cam strângea de talie. O cheamă Ania şi e nebună de bucurie că poate vorbi în franceză cu francezi adevăraţi. Reţin expresia utilizată: nebună de bucurie. Ne priveşte pe toţi trei cu o excitaţie copilărească, ochii îi strălucesc, mai are puţin şi bate din palme. Visase, fără să îndrăznească, să se apropie de noi, e la curent cu prezenţa noastră încă de când am sosit, de altfel toată lumea din oraş este la curent, numai despre asta se vorbeşte şi circulă tot soiul de zvonuri pe seama noastră. Zvonuri? De exemplu? Ei bine, că tocmai am făcut scandal la banchetul spitalului. Pufneşte. Vizibil îi place că am făcut scandal la banchetul spitalului. Şi-apoi, spune ceva mai grav, nu filmăm lucruri prea drăguţe. Ce lucruri nu prea drăguţe? Bătrâne, săraci, beţivi, nu e prea frumos, nu va oferi o imagine prea bună asupra oraşului. Se mai zice că, pentru a nu ne face o chiar aşa de proastă impresie, s-a aranjat să se dea din nou apă caldă la hotel, lucru pe care nu îl apreciază prea multă lume. Apă caldă nu are aproape nimeni în Kotelnici de când a derapat ţara - fiindcă, pe aici, toată lumea vorbeşte, ca de o evidenţă, despre ultimii zece ani ca de o catastrofă istorică -, şi atunci de ce să ni se dea nouă apă caldă şi nu ruşilor? Acest punct îl puteam dezminţi: nu suntem favorizaţi în comparaţie cu ceilalţi. Ania vorbeşte extrem de mult, într-o franceză curioasă, în acelaşi timp ezitantă şi minuţioasă, presărată cu expresii desuete - "am să beau nişte tutun" -, dar totodată remarcabilă din moment ce are atât de puţine ocazii de a o exersa. Ne asigură că a învăţat-o la şcoala de traducători militari de la Viatka, moment în care Saşa începe să îi pună întrebări pe un ton vizibil inchizitorial: în ce an? la ce secţie? Întrebările o pun în încurcătură şi, ca să schimbe subiectul, ne prezintă însoţitorul care, pe tot timpul dialogului nostru, ca şi cum nu ne-ar fi observat, continuase să o pipăie şi, din când în când, să se lase pus la punct. Anatoli Ivanovici, un prieten drag, directorul fabricii de pâine din Kotelnici. Îi strângem, unul după altul, mâna plimbăreaţă, iar Anatoli Ivanovici comandă vodkă pentru toată lumea, insistând s-o dăm pe gât, umplându-ne iarăşi paharele şi, imediat ce se integrează în grupul nostru, aprobă energic din cap tot ceea ce se spune, deşi conversaţia continuă în franceză. Puţin mai târziu apare un băiat voinic, blond, destul de frumos, pe care Ania ni-l prezintă drept Saşa, iar Saşa al nostru îmi strecoară la ureche că este noul său prieten, locotenent-colonelul FSB, care a făcut războiul din Cecenia şi acum face legea în Kotelnici. Pe drumul confidenţelor, Ania lasă să se înţeleagă că Saşa este amantul ei, că pentru ea şi-a părăsit nevasta şi copilul, ceea ce nu o împiedică să suporte fără vreo emoţie familiarismele lui Anatoli, nici pe acesta să le continue cu o insistenţă tot mai păstoasă. Cât despre noi, dacă vrem ceva fete, iubăreţe adevărate, rusoaice, se însărcinează să ni le găsească. În oraş s-a remarcat că suntem oameni serioşi, că ne întoarcem neînsoţiţi la hotel ca să ne culcăm, nu ca americanii de la CNN care sosiseră luna trecută. Este bine să fii serios, dar trebuie să fii şi bărbat, iar bărbaţii beau şi fut. Fireşte, spune toate astea în ruseşte, iar acum avem doi translatori, unul e Ania, care roşeşte, pufneşte, spune că asta nu, preferă să nu traducă, nu e frumos, celălalt e Saşa, care mai adaugă de la el cuvinte deşucheate. De o cordialitate crescândă, pe măsură ce coboară vodka în carafă, Saşa fesebistul nu se întunecă la faţă decât când îl vede pe Jean-Marie scoţând camera video de buzunar, pe care o luase cu el pentru orice eventualitate. Nici vorbă să fie filmat, ne previne. De ceilalţi nu-i pasă, însă pe el în nici un caz. Fie că tabuul se explică prin paranoia, fie prin regulamentul serviciului, pe care îl respectă în litera sa, nu mai scapă din ochi, în pofida beţiei, camera pe care Jean-Marie, folosind un truc experimentat pentru a provoca încrederea celorlalţi, o lasă să treacă din mână în mână, fiecare îndreptând-o către vecin, privindu-se pe sine însuşi în display, dând imaginile înapoi pentru a le mai vedea o dată... În timp ce filmarea de amatori continuă, conversaţia se orientează spre obiectul reportajului nostru şi aici Ania revine colportând zvonuri care ne-au înmărmurit. Toată lumea din oraş, dacă era de crezut aşa ceva, îl cunoştea foarte bine pe András Toma. Acesta avea prieteni, protectori, în realitate nu era nicidecum nebun, adevărul ne era ascuns, iar ea părea dispusă să ni-l dezvăluie, sub protecţia limbii franceze. Ne va prezenta persoane care ne vor spune lucruri cu totul diferite de versiunea oficială, furnizată de spital: o bătrână care îi aducea miere, directorul Muzeului Războiului, care are o arhivă în ceea ce îl priveşte, şi-apoi, desigur, Saşa, fiindcă asta este meseria lui, să ştie tot ce se întâmplă în zonă. Înţelegând că este vorba despre el, Saşa se încruntă şi cere să i se traducă. După care ne debitează despre ungur un discurs din care nu mai ţin minte decât un sfert, dar părea identic cu acela al lui Petuhov. În acest moment, Ania mă surprinde. Este obligată să traducă, dar pe măsură ce vorbeşte clatină din cap şi ne comunică faptul că e dezamăgită, că tot ceea ce povesteşte iubitul ei nu conţine decât vrăjeli şi limbă de lemn. Nu e de mirare, fiindcă afacerea e cu adevărat explozivă. Din fericire, putem conta pe ea, trebuie numai să fim foarte atenţi, va trece mâine dimineaţă pe la hotel să ne caute. Saşa aprobă ca un şef ce e, spre a confirma traducerea propriilor cuvinte, Anatoli s-a îmbătat şi cade cu capul între sticlele goale, iar noi, evident, suntem surescitaţi. Mai târziu dansăm şi sunt beat în asemenea hal încât nu mi se pare nicidecum straniu să o fac pe cântecele lui Adamo: Permettez, monsieur, Tombe la neige... Şi mai târziu mă întorc la poştă pentru a-i povesti Sophiei cum a decurs seara şi pentru a-i explica exaltat că aşa merge un reportaj, că de-asta este atât de pasionant. Înghiţi vreo trei zile gogoşile servite tuturor şi, dintr-o dată, într-o seară, într-o bombă sordidă, dai mai mult sau mai puţin din întâmplare peste o fată care îţi spune cu totul altă poveste. Mai mult sau mai puţin din întâmplare?, repetă Sophie, vrând să ştie cu cine seamănă fata. Nu e cine ştie ce, dar e, cum să zic, specială. Fapt care nu o linişteşte, şi încă şi mai puţin vestea că, dată fiind întorsătură lucrurilor, cu siguranţă vom mai rămâne pe aici câteva zile.
A doua zi dimineaţă ne întrebăm serios dacă să o mai aşteptăm pe Ania. Ne spusese că vine la zece, şi nu a ajuns nici până la prânz, iar Saşa e de părere că celălalt Saşa, revenindu-şi din beţie, îi interzisese să ne mai întâlnească. Numai dacă va fi cazul ne vom schimba biletele de întoarcere rezervate pentru diseară. Eram noi dezamăgiţi, însă adevărul este că, dacă nu apărea nimic nou în anchetă, ne cam săturasem de Kotelnici, de veceurile lui infecte, de pelimeniul de la Troika şi de banchetele la care nu eram doriţi. În lipsă de pistă mai bună, ne-am hotărât, ca să ne mai omorâm timpul, să mergem să vedem Muzeul Războiului, despre care ne vorbise Ania. Saşa a observat că era destul de ciudat, un Muzeul al Războiului într-un cătun care nu a mai cunoscut vreun conflict armat încă de la războiul civil din 1918 şi, în fapt, colecţiile muzeului chiar constau dintr-un amestec de animale împăiate, afişe reproducând Trinitatea lui Andrei Rubliov, unelte nu prea vechi, fotografii ale unui scriitor local numit Savkov şi una dintre foile acestuia oprită pentru eternitate în maşina de scris, în fine diferite oale şi cratiţe vorbind despre istoria seculară a oraşului. Directorul, care ne primeşte cu bunăvoinţă, nu are nimic să ne spună despre András Toma şi nici cei câţiva trecători pe care îi oprim spre a-i întreba. Cei care sunt de acord să ne răspundă nu auziseră vorbindu-se despre el decât în jurnalele de la televizor, li se pare o poveste stranie şi încă şi mai straniu faptul că în toţi aceşti ani nu învăţase ruseşte.
Aşezaţi pe bagaje, aşteptăm ora plecării în holul hotelului, unde este un pic mai puţin frig decât în camere. Se deschide uşa: e Ania. Cum? Plecăm? Ce păcat! Socotise că ne va duce mâine la fabrica de mezeluri, unde a lucrat multă vreme Toma. Fabrica de mezeluri? În aceeaşi clipă, ne-a dat tuturor prin cap aceeaşi idee: vom rămâne multă vreme pe aici dacă în fiecare seară va inventa câte o poveste şi în fiecare dimineaţă va fi dată dispărută de la întâlnire. Ca să o iertăm pentru absenţa din această dimineaţă, luase chitara cu ea şi ne propune să ne cânte. Mai întâi în hol, apoi pe scările pe care urcă şi coboară clienţi cu saci de plastic din care se aude clinchetul sticlelor goale, interpretează vreme de un ceas melodii sentimentale şi patriotice, care cu adevărat ne impresionează. Cântă bine, dar nu e doar asta: nu imită pe nimeni, cântă din suflet, cântă toată. Figura, nu tocmai frumoasă, i se iluminează. Şi cântă într-adevăr pentru noi, ne dăruieşte muzica. În cursul recitalului apare şi Saşa, într-un stadiu pe care Saşa al nostru îl califică drept "dezordonat". Fără să scape din ochi camera de filmat, începe şi el să cânte, dar nu atât de bine ca Ania, ne invită să mai dăm pe gât un ultim păhărel, după care vin cu noi la gară, astfel încât părăsim Kotelnici în termenii cei mai cordiali cu FSB-ul. Ceea ce poate fi de folos, constat cu voce tare, dacă va fi să ne reîntoarcem. Nu prea riscăm aşa ceva, glumeşte Saşa. Îl întreb: de unde ştii?
În tren, Jean-Marie îmi arată ce a filmat aseară, la Troika. Pe ecranul minuscul de control, imaginile de beţiveală haotică, tremurătoare, prost luminate, îmi plac foarte mult. Era prea puţin probabil să îşi găsească vreun loc în reportaj, însă puteau fi punctul de plecare pentru o altă poveste, pentru un alt film. Ar trebui să ne întoarcem la Kotelnici, le explic tovarăşilor mei, şi să stăm nu patru zile, ci o lună sau două. De data asta fără un subiect anume, fără alt scop decât cel de a capta astfel de întâlniri, de a le prelungi, de a descurca iţele unor relaţii din care altfel nu puteam înţelege nimic. În definitiv, cine sunt oamenii aceia? Cine şi ce face în oraş? Cine are puterea şi asupra cui şi-o manifestă? Ce mai e şi cu fesebistul acela, pe jumătate peşte? Fata care cântă ca un înger visează, fără îndoială, să plece undeva spre a-şi exersa franceza aplicată şi desuetă, iar în aşteptare vegetează în târguşorul ei pierdut, prin care trec trenuri pe care nu le ia nimeni. Dincolo de asta, locuitorii vor fi uimiţi să ne vadă întorcându-ne şi încă şi mai uimiţi observând că nu ne mai dăm duşi. Vor apărea noi zvonuri despre noi, pe care va fi distractiv să le urmărim şi să le repertoriem. Cea mai mare parte a documentarelor sunt făcute de parcă echipa nu ar fi şi ea pe acolo. Va trebui să procedăm exact invers, subiectul nu va mai fi oraşul, ci prezenţa noastră în oraş şi reacţiile pe care aceasta le va suscita. O echipă de străini care rămâne două luni în Kotelnici ar fi un eveniment unic în analele orăşelului, iar noi am filma evenimentul, ceea ce poate fi formidabil.
Sunt exaltat, decid să pun mâna să învăţ ruseşte pentru a fi la înălţimea sarcinii, iar însoţitorii mei, cuceriţi de entuziasmul meu, nu sunt departe de a-mi promite că, la întoarcere, îmi vor cumpăra Assimil-ul pentru învăţarea rapidă a limbii ruse. Din moment ce ne înţelegem atât de bine, nu ar fi o adevărată plăcere să lucrăm iarăşi împreună? Şi, pentru a sărbători iniţiativa, mergem la vagonul-restaurant şi botezăm cu câteva pahare de vodkă viitorul film: Întoarcerea la Kotelnici.
PPeste două săptămâni asistăm la întoarcerea lui András Toma în satul său natal. "Haide, doar suntem în Ungaria!", repetă tânărul psihiatru care îl însoţeşte şi care, cu ochelarii lui rotunzi, seamănă cu John Lennon. E blând şi i se adresează pacientului ca unui copil. Numai că bătrânul nu vrea să se dea jos din microbuz. Nu e deloc sigur că se află în Ungaria. Cei care se ocupă de el din momentul repatrierii trebuie să i-o repete fără încetare şi să îl liniştească. Acolo, în Rusia, i se spusese că Ungaria nu mai există. Atunci, cine sunt oamenii ăştia care îi vorbesc într-o limbă dispărută? Care se comportă ca şi când l-ar cunoaşte, care îi întind buchete de flori şi îi trimit sărutări? Nu cumva în toată povestea asta se ascunde o nouă capcană?
Sub şapcă, figura îi este descompusă. O figură de zek, cum se numeau între ei cei din gulaguri, figura persoanelor despre ale căror vieţi distruse povestesc Soljeniţîn şi Şalamov. Tânărul psihiatru îi întinde cârjele şi îl ajută să şi le fixeze sub braţe. Sunt necesare cinci minute pentru a pune unicul picior pe pământ. Nici dinţi nu mai are, în gură i se strânge multă salivă şi scuipă din greu. Este condus, şontâcăind, până la casa surorii şi cumnatului, la care va locui. Aceştia au pregătit o masă de sărbătoare. Se toastează. Bliţurile fotografilor îl sperie. Fratele lui, care era încă un copil pe vremea când Toma a plecat la război, îi pune răbdător tot felul de întrebări pentru a ne demonstra, fără îndoială, că este în stare să răspundă. Repetă nume de altădată, în speranţa că îi va trezi memoria: Sándor Benkö, învăţătorul de la şcoală... Smolar, vechiul lui coleg de clasă... Celălalt, de sub şapcă, scuipă, întoarce capul, adesea mormăie frânturi de frază pe care nimeni nu le înţelege şi care nu mai ţin de nici o limbă cunoscută. Mi se pare că mă uit la un Kaspar Hauser de şaptezeci şi cinci de ani.
Este îngrozitor de trist.
În timpul mesei vorbesc cu Smolar, vechiul lui coleg de clasă. Spune că, pe la optsprezece ani, András Tomas era foarte frumos şi toate fetele erau atrase de el. Cu toate acestea, nu era cocoşul satului, ci delicat, cavaler, foarte timid. Smolar şi-o trăgea la greu, el însă nu. Smolar este de părere că a plecat la război fără să fi cunoscut femeia.
Povesteşte despre plecare, iar versiunea lui diferă uşor de cea oficială, conform căreia fusese înrolat cu forţa. În toamna lui 1944, când Armata Roşie intrase în Ungaria, iar Wehrmachtul începuse retragerea, au fost câteva săptămâni de extremă confuzie în timpul cărora partidul pro-nazist al Nylas, aflat încă la putere, a ordonat mobilizarea celor de vârsta lor. Convocaţi la biroul de recrutare, Smolar şi Toma s-au prezentat amândoi, numai că Smolar, pricepând că era vorba despre altceva decât despre exerciţii de tir şi marşuri pe câmpuri, a cerut voie să meargă la toaletă şi a şters-o pe geam, pe când Toma, mai puţin îndrăzneţ şi mai disciplinat, a aşteptat să îşi primească uniforma.
Adică a intrat din proprie iniţiativă în armata germană? Smolar ridică din umeri. Erau pur şi simplu doi copii de la ţară, neavând habar de miza războiului, însă mai degrabă partizani ai nemţilor, deoarece ţara lor alesese această tabără. Unul a ascultat, celălalt s-a eschivat şi, din acel moment, vieţile lor au ajuns complet diferite, dar politica nu avea nimic de-a face cu toate astea, ci doar cu temperamentul fiecăruia. La şcoală, când erau pedepsiţi, Toma efectua pedeapsa copiind conştiincios rând după rând, pe când Smolar o ştergea cum şi pe unde putea. Asta l-a şi salvat, dar nu era acum să îşi facă din aşa ceva un titlu de glorie.
Mă gândesc, ascultându-l, la o discuţie pe care am purtat-o cu Sophie înaintea plecării. Se revoltase contra poveştilor de genul Lacombe Lucien, care arătau că poţi ajunge miliţian sau partizan în rezistenţă din întâmplare ori din ignoranţă. Zicea că asemenea pagini sunt şi false, şi falsificatoare, că neagă libertatea, că sunt de dreapta. Eu le cred corecte. Fiindcă sunt de dreapta, îmi răspunde. Că mă iubeşte, însă faptul că sunt de dreapta o supără.
Urma i se pierde între 14 octombrie 1944, data plecării, şi 11 ianuarie 1947, data sosirii la Kotelnici. Doi ani şi trei luni de alb pe harta vieţii. După Smolar, îi pun întrebări tânărului psihiatru care seamănă cu John Lennon şi care, cu ajutorul armatei maghiare, încercase şi el să reconstituie itinerarul pacientului. Acesta crede că Toma fusese capturat în Polonia, cum ar fi fost cel mai plauzibil, închis într-unul dintre lagărele de concentrare de lângă Leningrad, după care, pe măsură ce lagărul se umplea şi trebuia făcut loc pentru nou-veniţi, a fost deportat spre est. Numai că, în legătură cu acest exod, nu există martori. Totuşi, nu a fost de unul singur. Cu siguranţă a avut camarazi de luptă în Polonia, apoi în lagărul de concentrare din Uniunea Sovietică. Ceea ce mă miră este că nimeni, după război, nu trecuse pe la el prin sat pentru a vorbi cu ai săi, pentru a le întreţine speranţa că s-ar putea întoarce acasă într-o bună zi. O jumătate de secol mai târziu, când numele lui, povestea, chipul său îmbătrânit şi cel din tinereţe au fost publicate în toate ziarele, nu s-a găsit nici un vechi combatant care să spună: îl recunosc, am fost în acelaşi batalion, în aceeaşi baracă, într-o zi, când eram bolnav şi nu mă mai puteam ridica, aş fi murit dacă nu şi-ar fi împărţit zeama cu mine, în altă zi eu am fost cel care a găsit de mâncare, pusesem mâna pe un sac de cartofi îngheţaţi, ne-am culcat peste ei încercând să îi încălzim, îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri de ultima dată când l-am văzut, ne gândeam că poate vom pleca împreună, habar nu aveam unde, ceea ce conta era să rămânem împreună noi, ungurii, eram convinşi că împreună ne vom descurca, dar, în ultimul minut, ne-au despărţit, ne-au băgat în vagoane diferite, nu am avut timp nici măcar să ne urăm noroc şi, trei zile mai târziu, când am fost dat jos din vagon, în alt lagăr, acolo, în Urali, el nu a mai apărut. Am întrebat în stânga şi-n dreapta, dar nimeni nu ştia nimic, îmi amintesc că am plâns în ziua aia, mi-am zis că totul s-a sfârşit, că n-o să mă mai întorc niciodată acasă, din moment ce am fost despărţiţi, eram sigur că nu o să mai revin niciodată acasă, şi nici el, totuşi, uite că m-am întors. Şi s-a întors şi el acum. Vedeţi, sunt bătrân, sunt bolnav, dar sunt mulţumit că am ajuns să trăiesc clipa asta, că o să ne vedem amândoi înainte de a muri, nepoţii mi-au promis că mă vor duce să îl văd, în ziare scrie că a înnebunit, că nu mai recunoaşte pe nimeni, dar pe mine sunt sigur că mă va recunoaşte, o să-i zic: András!, iar el o să-mi zică: Géza!, şi o să îşi aducă şi el aminte de cartofii îngheţaţi, de ultima oară, înainte să ne urce în vagoane, o să-i spun vezi, până la urmă, n-a fost ultima oară...
Este de parcă, în toţi acei ani, a fost de unul singur.
Este condus foarte devreme să se odihnească în camera pe care i-o pregătise sora lui, dar masa şi discuţiile continuă până la căderea nopţii. La întoarcerea la hotel suntem cam ameţiţi, ghiftuiţi şi, mai ales, cuprinşi de tristeţe. Nici unul dintre noi nu are chef de discuţii, ne ducem cu toţii la culcare fără să mai cinăm. Nu mai e ca la Kotelnici, camerele sunt atât de încălzite că te sufoci. Mă bag în pat. Pentru a mai drege insomnia, parcurg singurul lucru imprimat pe care îl am la îndemână, traducerea dosarului medical. Şi descopăr ceva care îmi scăpase.
În primii zece ani de internare, András Toma a fost un pacient agresiv, violent, rebel. Un tânăr zdravăn şi certăreţ, care scria pe pereţi aşa cum alţii aruncă sticle cu mesaje în mare şi îşi înjura în faţă temnicerii. Un caz dificil. Dar pe la jumătatea anilor cincizeci se schimbă, iar schimbarea coincide cu ceva care se întâmplase la el acasă, în Ungaria, ceva ce mi-a fost povestit de tânărul psihiatru.
Viaţa îşi reluase cursul firesc în sat, ca în toată ţara. Prizonierii de război se întorseseră acasă unul după altul. Despre cei care nu s-au mai întors, lumea s-a împăcat cu gândul de a fi declaraţi morţi. Act dureros, dar fizic indispensabil: un dispărut este un fel de fantomă, o sursă de spaime fără nume, capabilă să contamineze mai multe generaţii, pe când după un mort porţi doliu, îl plângi şi îl uiţi. Pe 14 octombrie 1954, exact la zece ani de la plecare, actul de deces al lui András Toma a fost eliberat familiei de către autorităţi. Acolo unde se găsea, desigur că acesta nu a ştiut-o, însă totul a urmat în mod straniu, de parcă, totuşi, ar fi aflat. Aproape de pe o zi pe alta a coborât garda. S-a transformat într-un pacient docil. Mereu închis în sine, nefrecventând pe nimeni, mormăind în ungureşte, foarte liniştit. A fost transferat din pavilionul agitaţilor în cel al stabilizaţilor, pe care l-am vizitat alături de Vladimir Aleksandrovici şi, din acel moment, nu a mai fost semnalat nimic în dosarul lui până la amputare.
A fost declarat mort, iar el a murit.
_______________________________________
|
|
