|
|
Cuvintele cetăţii şi slăbiciunile democraţiei
Luiza Palanciuc, un interviu cu Jean-Claude Guillebaud
02.05.2008
Născut la Alger, īn 1944, Jean-Claude Guillebaud face studii de drept şi de criminologie īn Franţa, consacrīndu-se, ulterior, jurnalismului şi scrierii. Din 1965, devine mare reporter pentru cotidianul Sud-Ouest, unde va fi, din 1986, editorialist permanent. Īn 1972, intră īn redacţia ziarului Le Monde, ca reporter de război, aflat pe fronturile din Vietnam, Iran, Etiopia, Israel, Liban, iar, din 1989, la revista Le Nouvel Observateur. Jurnalist prolific, va deveni preşedintele asociaţiei Reporters sans frontičres. Primeşte, īn 1972, premiul Albert Londres, distincţie acordată unui jurnalist francofon care "are curajul să lupte īmpotriva unei ordini sociale ale cărei idei sīnt aberante sau egoiste." Guillebaud īncepe totodată o serie lungă de călătorii, mai cu seamă īn Africa şi īn Asia, prin acele ţări care avuseseră odinioară Franţa drept centru. Caută să īnţeleagă constrīngerile politice, continuităţile istorice, mutaţiile sociale, ajungīnd să construiască, pe līngă povestirile de călătorie, o operă de eseist şi ducīnd mai departe ceea ce īncepuseră maeştrii săi, Jacques Ellul, Edgar Morin, René Girard. Devine, īntre timp, director literar la Editura Seuil.
Jean-Claude Guillebaud a publicat peste douăzeci de cărţi, īntre care Tirania plăcerii (La Tyranie du plaisir), distinsă, īn 1998, cu premiul Renaudot pentru eseu; Principiul de umanitate (Le Principe d'humanité), care primeşte Marele premiu european īn 2001, Gustul viitorului (Le Goūt de l'avenir, 2003, tr. rom. Dinu Flămānd, Editura Paralela 45, 2006), Forţa de convingere (La force de convinction, 2005), premiată de librăriile Siloė şi de Institutul masonic francez.
"Umanitatea nu este ereditară", spune pretutindeni Jean-Claude Guillebaud; ea trebuie mereu căutată, descoperită, construită. Numai printr-un astfel de demers pot fi īnţelese patologiile verbale, derivele scientismului şi slăbiciunile democraţiei cu toate revoluţiile sale - economică, numerică, genetică. Īn absenţa unui astfel de demers (igienic, pīnă la urmă timpul nu poate decīt să se spulbere īn imediat, īn conjunctural şi necugetare. Adică īn tot ceea ce duce, mai devreme sau mai tīrziu, la barbarie.
Luiza Palanciuc: Dragă domnule Jean-Claude Guillebaud, vorbiţi adesea despre un anumit decalc al bunei conştiinţe, al spiritelor acestora care se grăbesc să-şi strige revolta, oroarea īn faţa nefericirilor lumii, a nedreptăţilor de tot felul etc. Nu este, oare, aici o consecinţă a naturală a "Imperiului Binelui" şi un efect discursiv a ceea ce presupune acest imperiu? Mă gīndesc şi la fraza, celebră de altfel, a lui Baptiste-Marrey: Feriţi-vă de cei ce predică Binele şi, necruţători, vīnează diferenţele."
Jean-Claude Guillebaud: Problema celor care invocă neīncetat Imperiul Binelui este că sīnt convinşi că fac parte din el şi īi aruncă, implicit, pe ceilalţi - pe toţi ceilalţi - īn ceea ce Georges W. Bush numeşte "Imperiul Răului". Īn acest sens conştiinţa bună este īnspăimīntătoare. Ea presupune o revendicare a inocenţei şi, ca atare, poate oricīnd deveni exterminatoare. Dacă mă prezint ca izbăvit de rău, dacă sīnt convins că răul este īn afara mea, atunci voi fi tentat să-l elimin eliminīndu-l pe Celălalt. Răul este Celălalt. Prin urmare, Celălalt trebuie combătut. Īn acest fel ajung, mai devreme sau mai tīrziu, apărătorii "binelui" să īncarneze ei īnşişi "răul" pe care pretindeau că-l combat. Īn realitate, ştim că acest raţionament este consecinţa unei neīnţelegeri tragice. Ar fi mai drept să acceptăm ideea că avem cu toţii o legătură oarecare cu răul, că el poate să locuiască şi īn noi, că nu este "exterior", ci īmpărtăşit de toată lumea. Acesta este şi motivul pentru care problema răului este deopotrivă una spirituală şi una politică.
L.P.: Sigur, şi ea trece mereu prin limbaj, prin comunicare -, īncīt v-aş īntreba, īmpingīnd raţionamentul şi mai departe: dacă aceasta din urmă este, cum spuneţi pe alocuri, unul din "marile mituri ale sfīrşitului de veac", atunci cum poate fi explicată sărăcia verbală, această "umilire ontologică a rostirii", după formula lui Jacques Ellul; cum să (mai) justifici aplatizarea mesajelor, irepresibila, iremediabila (mă tem) degradare lingvistică?
J-C.G.: Da, atingeţi aici unul din paradoxurile cele mai extraordinare ale modernităţii. Niciodată, īn toată istoria lor, oamenii nu au avut atītea mijloace de comunicare. Gīndiţi-vă la telefoanele portabile, la Internet, la audiovizual etc. Or, totul se petrece ca şi cīnd mijloacele de comunicare ar fi din ce īn ce mai mult īn slujba unui vid vertiginos al discursului. Īn acest sens, "comunicarea", acest mare mit al epocii noastre, este cel mai adesea o momeală. "Comunic" dar n-am nimic de spus. Ameţesc sub zgomotul mediatic, "chat-uiesc" cu un internaut aflat la celălalt capăt al lumii, dar nu ştiu să mai vorbesc cu vecinul meu de etaj, sau chiar cu nevasta ori copiii. "Media", cu vorbăria lor, cu zumzetul lor, au īnlocuit "jurnalismul", īn sensul tradiţional al termenului. Apariţiile televizate au īnlocuit discursul politic şi aşa mai departe. Este, īntr-adevăr, exact ceea ce Jacques Ellul numea "cuvīntul umilit". De ce este el umilit? Pentru că este gol, despuiat de tot ceea ce īi dădea, cīndva, un sens... Vorbirea adevărată este cea cu adevărat "locuită" de cel ce vorbeşte. Iar aceasta devine tot mai rară...
L.P.: Aţi spune că lucrul se petrece din cauza imaginii? Că imaginea, expresia vizuală, īn general, oriunde s-ar afla ea, este una din slăbiciunile democraţiei occidentale, tocmai pentru că este purtătoarea unor mitologii colective, pentru că este mereu predispusă să descalifice discursul?
J-C.G.: Bineīnţeles. Sīntem intoxicaţi de imagine. Īn mai multe feluri. Īntīi, pentru că nu avem mereu timp să decriptăm o imagine, să o "citim", să o contestăm. Avem, altfel spus, tendinţa să o confundăm cu realul. Or, o imagine, oricare ar fi ea, este totdeauna o reconstrucţie subiectivă a realului. Cīnd văd, la televizor, imagini de război, nu văd o realitate "brută", ci o selecţie particulară. Este, acolo, o alegere a cadrajului, a montajului, a comentariului. De fapt, o imagine televizată seamănă mai degrabă cu un "editorial" implicit decīt cu o reflectare neutră a realului. Cīnd o primim īn mod pasiv, luīnd-o drept real, sīntem, īntrucītva, asemeni copiilor care cred īn basme. Imaginea exercită o putere de fascinaţie, de sideraţie şi, implicit, de īnşelătorie nemaipomenită. Ea se adresează părţii emotive a inteligenţei noastre. Scapă, aşadar, lucrului critic al raţiunii. Din cauza aceasta este īn stare să dea naştere unor mitologii colective, să exacerbeze pasiunile, să devieze percepţia pe care o avem asupra realului.
Īnţelegem foarte bine, astfel, de ce unele ţări aflate īn război sīnt azi īntr-atīt de preocupate să se lupte şi pe frontul imaginii. Să ne amintim de forţa devastatoare a imaginilor acelui maldăr fals de cadavre din Timişoara anului 1989. Cīteva imagini au reuşit să otrăvească redacţiile din lumea īntreagă. Singurul element pozitiv din toate acestea, singurul motiv de speranţă este că, oricum ar fi, am īnvăţat să nu ne mai lăsăm atīt de des păcăliţi de imagine. Nu mai avem un raport la fel de copilăresc cu televiziunea ca acum treizeci de ani.
L.P.: Nici televiziunea nu mai este ce era acum treizeci de ani... Homo communicans a devenit homo consummans - efect evident pentru toată lumea. Īnsă nu aţi făcut, oare, tocmai voi - mass-media - ca lucrurile să fie aşa şi nu altfel?
J-C.G.: Da, fără īndoială, noi, jurnaliştii purtăm o mare răspundere īn această degenerare a vieţii sociale īn cantitativ, īn economic, īn cifre şi statistici care privesc consumul. Copiii şi nepoţii noştri vor rīde īn mod sigur de noi, retrospectiv, privind către obsesia noastră consumeristă, sīnt convins. Se vor īntreba cum de am fost īntr-atīt de netoţi pentru a confunda ceea ce ceea ce merită preţuit cu ceea ce "poartă un preţ". Dar acest economism tiranic şi oarecum grotesc are şi raţiuni istorice. Ieşind din secolul al XX-lea - un secol īnsīngerat de ideologii - avem tendinţa să credem că economia, consumul, comerţul aveau virtuţi īmpăciuitoare. Mai bine să consumi decīt să faci război sau să te īmbeţi cu tot felul de convingeri periculoase. Te mulţumeşti cu ceea ce Montesquieu numea "comerţul blīnd". Īn realitate, era o eroare. Nici comerţul, nici economia, nici consumul nu sīnt neapărat "blīnde". Poate exista, dimpotrivă, o violenţă a rapacităţii, un delir brutal - sau chiar ucigaş - al posesiei. Este exact ceea ce se petrece īn zilele noastre.
L.P.: Şi ce mai īnseamnă astăzi, de fapt, īn prezentul acesta care trimite doar la furori emoţionale, la un fel de reactivitate patologică, expresia "aerul vremii", pe care o folosiţi atīt de des?
J-C.G.: Expresia aceasta este īn acelaşi timp ambiguă şi interesantă. Ce este aerul vremii? Moda? Corectitudinea politică a unei epoci? Prejudecăţile majoritare? Convingerile zonelor periferice care sīnt mereu răcnite de media? Da, toate acestea la un loc. Subcultura triumfătoare care dictează ceea ce trebuie gīndit sau ceea ce este interzis să fie gīndit. Īmi place mult, īn privinţa aceasta, expresia sociologului german Ulrich Beck, care vorbeşte de "subpolitică", desemnīnd acest ansamblu de reflexe emotive şi prea puţin cugetate pe care le colportează aerul vremii. Or, această subpolitică este cu atīt mai puternică, cu cīt ideile politice se īmpuţinează sau se şubrezesc.
L.P.: Sau sīnt vehiculate fără simţ critic de "subjurnalism"... Cum aţi defini un bun jurnalist?
J-C.G.: Pentru mine, un bun jurnalist este cel care reuşeşte să scape, cel puţin parţial, presiunii aerului vremii, cel care īşi păstrează intactă libertatea de judecată şi de expresie, chiar dacă aceasta īl īmpinge să scrie īmpotriva modei, să ia poziţie īmpotriva alor săi, īmpotriva prietenilor săi. Un bun jurnalist este, īn mod necesar, un "disident". Este cel care stă de-a curmezişul. Cel care face un pas "īn lături" şi este mereu obsedat de grija de a fi cīt mai apropiat cu putinţă de adevăr şi de factual. Iar acest lucru nu este cītuşi de puţin simplu. Cel mai dificil nu este să fii liber faţă de duşmani - ori de cei aflaţi la putere - ci faţă de prieteni, de familia ta politică. Un bun jurnalist este cel care nu cade niciodată īn ceea ce eu numesc "efectul de turmă".
L.P.: Tocmai. Dar ce mai īnseamnă să te opui "efectului de turmă", ce mai este "principiul de umanitate" astăzi, cīnd egoismul generaţional al societăţilor noastre a evacuat din agora orice dispoziţie pentru iubirea aproapelui şi inteligenţă (īn sensul etimologic al cuvīntului)?
J-C.G.: "Principiul de umanitate" este ceea ce ne defineşte ca fiinţe umane. Este ceea ce ne distinge de animal, de maşină, de obiect sau de simpla realitate "organică". Or, astăzi, ne este din ce īn ce mai greu să definim Fiinţa. Pare năucitor, dar aşa stau lucrurile. De aceea am şi scris o carte īntreagă pe această temă. Progresul etologiei, de pildă, zdruncină mai toate certitudinile noastre legate de graniţa dintre om şi animal. Ne descoperim infinit mai apropiaţi de animale decīt am crezut, vreme de secole, că am fi. Īntr-un alt domeniu, cel al ştiinţelor cognitive, limita dintre uman şi maşină este şi ea deviată. De aici şi controversele asupra naturii pur neuronale a creierului şi comparaţia acestuia cu un computer. Īn sfīrşit, pe terenul dreptului, enorma problemă care priveşte manipulările genetice duce la deplasarea frontierei dintre uman şi "lucru".
Aşa se face că definiţiile umanului ajung să fie, ele īnsele, problematice. Plecīnd de aici, nu este de mirare că apar tot felul de interpretări filozofice radicale, care contestă fundamentul īnsuşi al umanismului. Au apărut, de pildă, un "antiumanism" sau un "postumanism" extrem de ideologizate. Interpretările acestea care cer acceptarea oricărei transgresări etice mi se par deosebit de periculoase. Şi este nevoie, īntr-adevăr, de o anumită dispoziţie pentru iubirea aproapelui şi pentru inteligenţă, cum spuneţi, ca să īnţelegem lucrurile corect.
L.P.: Da, numai că īnţelegerea nu este dată oricui. Ce credeţi, de pildă, despre antiintelectualismul contemporan, grimasele ori suspiciunea aceasta latentă la auzul unei voci singulare, care nu intră īn corul vesel al vulgarităţii colective, refuză formele gregare?
J-C.G.: Aveţi dreptate. Īn mass-media mai cu seamă, observ, de cītva timp, cum se strecoară tot mai mult un antiintelectualism care nu prevesteşte nimic bun. El reclamă un aşa-zis "bun simţ", extermină gīndirea "prea complicată", dă de īnţeles că ar exista soluţii simple la probleme complexe. Īn ce mă priveşte, cred că sīnt forme ale prostiei contemporane şi mediatice. De altfel, am putea reproşa chiar intelectualilor că pactizează prea des cu prostia aceasta, avizi de gloriola televizuală. Mă gīndesc mai ales la unele emisiuni numite "literare", care sīnt dezastruoase. Īnsă fenomenul acesta nu trebuie să ne facă să uităm cealaltă faţă a realităţii care este aceasta: departe de luminile rampei, viaţa intelectuală nu a fost nicicīnd mai bogată, mai inventivă, mai fecundă. Iar acest lucru se petrece īn toate disciplinele cunoaşterii: sociologie, filozofia dreptului, antropologie etc. Dincolo de aparenţe şi de "zgomotul" bubuitor al unora, există, slavă Domnului, o viaţă intelectuală formidabil de pasionantă.
L.P.: "Imbecilitatea tiranică" a sistemului negustoresc, pe care o denunţaţi adesea, nu este tocmai una din limitele democraţiei?
J-C.G.: Da, īntr-adevăr, restrīngerea dezbaterilor publice doar la categoriile cantitative şi economice este o capcană pentru democraţie. Este domnia, zadarnică īntrucītva, a ceea ce numesc "gīndirea numărului". Ea duce la erori dramatice de interpretare, la viziuni cu totul false. Aşa īncīt, realitatea se răzbună periodic şi surprinde pe toată lumea izbucnind acolo unde te aştepţi mai puţin. Gīndiţi-vă la acel "nu" francez la referendumul pentru Europa. Gīndiţi-vă la revoltele de stradă din noiembrie 2005, īn cartierele mărginaşe din Franţa etc. Toate acestea nu ar fi apărut dacă dezbaterea publică nu ar fi ceea ce este.
L.P.: Dar Internetul? Poate că aici se află ultima noastră şansă de supravieţuire ca homo communicans, tocmai pentru că este un mijloc care cere ca utilizatorul să fie... alfabetizat, deci activ, adică exact contrariul televiziunii.
J-C.G.: Ca toate revoluţiile tehnologice contemporane, Internetul este purtătorul deopotrivă a tot ceea ce poate fi mai rău şi mai bun. Mai bun este accesul nostru la ştiinţă, la cunoaştere. La limită, totalitatea cunoaşterii omeneşti devine azi accesibilă, īn timp real, oricărui individ de pe pămīnt. Faptul că, la Dakar, un tīnăr senegalez poate vizita Luvrul intrīnd īntr-o cafenea Internet mi se pare formidabil. Dezastrul vine, īnsă, adesea, din invazia informaţiilor īn stare "brută", fără vreo mediere ori o pedagogie de natură educativă. Este, cu alte cuvinte, riscul de a confunda ştiinţa şi cultura, iar, ulterior, cultura şi civilizaţia.
L.P.: Da, dar este un risc care merită asumat. Vă mulţumesc pentru tot.
Penser ensemble
Exerciţiul libertăţii şi sensul celuilalt
Luiza Palanciuc
Chaque début de phrase peut présager de la suite. Mais il n'est pas tout. Il faut y mettre du sien et tācher de comprendre. S'y arrźter pour de bon, si cela en vaut la peine.
(Michel Serres)
Ceea ce surprind comentatorii operei lui Jean-Claude Guillebaud, fie că ei se află īn empatie cu acesta sau nu, este un dispozitiv special al enunţării, īntrucītva paradoxal. Există, īn mai toate cărţile lui Guillebaud, ca şi īn editorialele din Sud-Ouest sau Le Nouvel Observateur, o formă a angajării energice īn prezentul imediat. Totuşi, angajarea aceasta apare mai mereu īn sens contrar opiniei majoritare. Transparenţa, de pildă, şi exacerbarea ei - pentru a nu cita decīt acest exemplu - revendicată gălăgios īn democraţiile occidentale, poate deveni la fel de bine, spune Guillebaud, o transparenţă totalitară. Ea răspunde, desigur, tocmai pentru a o preveni, opacităţii procedurale a regimurilor dictatoriale, īnsă are, deseori, tendinţe opresive. Fervoarea pe care o presupune "competiţia transparenţei" īi īncearcă, de fapt, pe foarte mulţi īn zilele noastre, mai cu seamă īn mass-media. Un fel de a depune mărturie, de a etala reacţii, impresii, obsesii din afara oricărui orizont ştiinţific - toate acestea alcătuiesc, astăzi, un principiu mediatic coercitiv. Gīndul este strivit de emisia urletului īn piaţa publică. Urletul ajunge, la rīndu-i, să fie o formă curentă de expresie. El a īnlocuit, aproape fără să ne dăm seama, celelalte modalităţi ale schimbului de mesaje dintre indivizi.
Există, prin urmare, nenumărate capcane pe care agora le īntinde celor ce intră īn ea. Nici un principiu democratic nu este, de fapt, inviolabil. Cucerirea intimităţii care era, pīnă nu demult, un astfel de principiu, cunoaşte şi ea, sub presiunea transparenţei, o răsturnare de perspectivă. O răsturnare care nu prevesteşte nimic bun, după Guillebaud, căci societatea democratică din zilele noastre, cu instituţiile şi mecanismele pe care le are la dispoziţie, este oricīnd īn măsură să urmărească orice individ, să afle, despre acesta, mai mult chiar decīt ştie el īnsuşi.
Revoluţia informatică permite, īn mod evident, toate formele de exces. Este, prin urmare, ceva orwellian īn lumea nouă īn care trăim şi ne mişcăm. Soarta oricărei fiinţe poate depinde de ochiul pătrunzător al unei camere de luat vederi. Aici este, de fapt, pericolul care pīndeşte lumea modernă, aici şi tentaţia. Nici o formă de expunere publică, īnsă, avertizează Guillebaud, nu se poate lipsi de un minimum de interioritate. Somaţiile transparenţei postulează exact contrariul: fiinţa devine un nod īntr-o reţea comunicaţională, articulată, fireşte, din exterior. Nici unui antropolog nu i-a scăpat gravitatea acestei configuraţii cu totul noi īn istoria omenirii. O ameninţare cu efect imediat, īn acelaşi timp. Minarea interiorităţii duce, inevitabil, la evacuarea tuturor formelor de responsabilitate şi de angajare: tirania transparenţei nu eliberează indivizii, ci, dimpotrivă, īi face translucizi, adică perfect previzibili.
"Je n'est plus un autre" īn lumea contemporană, iar această răsturnare antropologică nu are precedent nici chiar īn timpul Renaşterii ori al Luminilor. Este, īn formula aceasta, chiar mai mult decīt o rīnduire nouă a trăsăturilor umanului. Limbajul īnsuşi pare surpat. Apare, pur şi simplu, după cum remarca, la un moment dat, Jean-Luc Nancy, incapabil să restituie conceptul care ar defini corect această mutaţie. Poate numai să sublinieze o negaţie, nu, īnsă, şi să o definească īndeajuns de precis. Odată intrat īn faza dogmatismului, individualismul acesta care provine, paradoxal, din ştergerea interiorităţii, nu mai este decīt semnul unei singurătăţi tragice. Ridicat drept principiu organizator al unei societăţi, el se īntoarce, de fapt, īmpotriva individului īnsuşi, ajunge chiar, pe alocuri, să-i poarte doliul. Tot ce a făcut ca acest individ să devină suveran, spune Guillebaud, să fie īnvingător (īn politică, economie, genetică şi, mai nou, informatică, poate, īn cele din urmă, să-l piardă pentru eternitate. Eliberarea ajunge să fie uzurpatoare, lăsīnd, după ea, fiinţe dezrădăcinate şi desperecheate de interioritatea lor proprie.
"A se deschide către celălalt" - aceasta este injoncţiunea formulată de Guillebaud. Bataille căuta, ne amintim, deschiderea către viitor. O reīntemeiere a principiilor moştenite din experienţa elenă şi iudeo-creştină occidentală are, īnsă, nevoie de ambele forme de deschidere. Umanismul pe care īl practică Guillebaud va fi, aşadar, unul paradoxal prin excelenţă. Trimiţīnd către plural, către multiplu, dar fiind, totodată, īndreptat spre viitor. Deopotrivă virulent faţă de imperialismul normalizator al gīndirii unice, şi faţă de relativismul excesiv de conciliant al gīndirii moi. Expresia, cu alte cuvinte, a unei bătălii pe două fronturi: īmpotriva intoleranţei, pe de o parte, şi īmpotriva nihilismului, pe de alta.
Criza polimorfă pe care o cunoaşte lumea de azi nu poate fi corect verbalizată, crede Guillebaud, īn absenţa acestei duble perspective. O dispoziţie minimală spre īnţelegere este, prin urmare, necesară. Ea poate depista eroziunea gīndirilor universaliste, domnia versatilă a democraţiei de opinie, noile dogmatisme ale tehnoştiinţei. Urmăreşte cu atenţie formele imbecilităţii curente, mediatice sau de altă natură, fără a cădea īn capcanele lor. Răspunde paraliziei īnconjurătoare prin febrilitatea inteligenţei.
Autenticitatea lui Guillebaud nu are, īnsă, nimic comun cu ieşirea īn lături, cu mersul pe marginea drumului, cu excepţia. Barbaria, spune el, poate foarte bine să apară oriunde te-ai afla, īn centru sau la periferie, pe un bulevard ori pe o uliţă. Orice spaţiu poate fi alterat de prostie, de cinism sau de oroare. Ultimatumul maniheist poate ţīşni de oriunde. Totul este să vezi din timp, din locul īn care te afli, īn disciplina pe care o practici, luciul fulgerător al ghilotinei. De atenţia aceasta pot depinde cursul istoriei şi sensul celuilalt. Ea nu presupune nici vreo morală oarecare, căci nu invocarea unor valori pierdute īl interesează pe Guillebaud; nu este nici nostalgie, deci incantaţie care deplīnge stingerea lumilor anterioare. Cristalizează doar deschiderea către seamăn şi către viitor. Occidentul nu mai poate salva principiile care l-au īntemeiat īn absenţa acestei atenţii īncordate, īn absenţa unei vigilenţe de cunoscător.
Raţiune minimală, această vigilenţă este o formă de a intra īn politica cetăţii, de a depăşi individualismul revendicativ şi agresiv, de a da justiţiei o expresie adecvată, care să īnlocuiască simpla răzbunare. Principiile pe care Guillebaud le reformulează - de la ideea de progres, la concepţia individului, a egalităţii, a universalului, a raţiunii şi a dreptăţii - sīnt, de fapt, cele care alcătuiesc arheologia modernităţii occcidentale. Singurul mod de a rezolva dilema universal / particular nu este, după Guillebaud, o teorie a justiţiei de tipul celei a lui John Rawls, asupra căreia se opreşte īn nenumărate rīnduri, ci tocmai reīntemeierea acestor principii fondatoare, descoperirea unui umanism intermediar, deci a unei solidarităţi minimale sedimentate īn conştiinţe.
Pentru Guillebaud, reīntemeierea lumii nu exclude, īnsă, o īntrebare, rămasă ca suspendată, la capătul gestului critic: oare ar putea ea să īnlăture definitiv dualismul universal / particular pe care s-a clădit cultura occidentală? Alterităţile considerate astăzi, īn "Imperiul Binelui", ca fiind inferioare ori periculoase, vor ajunge să spargă ori, dimpotrivă, să consolideze acest dualism? Răspunsul lui Guillebaud nu este foarte limpede īn această privinţă. Fireşte, cărţile lui nu se vor tratate de filozofie, nici elaborări sinuoase de arhitecturi, sisteme, doctrine. Originalitatea lui Guillebaud - şi meritul, īn acelaşi timp - se află īn sinceritate, aşadar īntr-o onestitate intelectuală eliberată de toate jocurile pragmatice ale expunerii, de acel "larvatus prodeo" cartezian īntr-atīt de constrīngător şi misterios. Inteligenţa lui Guillebaud are limpezimea cristalului. Sobrietatea argumentului tare, īn acelaşi timp.
Soluţia lui este - pīnă la urmă - simplă: īntr-o societate care nu a fost nicicīnd mai tehnicistă şi evoluată, din punct de vedere electronic, trebuie, de fapt, să ajungem să relativizăm cunoaşterea tehnică şi să reuşim să reabilităm credinţa, să (re)descoperim sensul celuilalt. Ultima formă posibilă a cunoaşterii, de fapt. Indiscutabil, afirmată īntr-atīt de limpede şi, mai ales, īntr-o perioadă īntr-atīt de tensionată, din punct de vedere religios, cum este cea pe care o trăieşte Occidentul astăzi, propunerea lui Guillebaud poate părea naivă ori excesivă. Semnal īn eter, vu pieux. Mărturie a unei nelinişti faţă de tot ceea ce īnseamnă umanul, cu enigmaticul, interioritatea şi raţionalitatea sa, totodată. Orice opţiune, spune Guillebaud, inclusiv cea politică, are nevoie de credinţă; de credinţă īn general, inclusiv īn făptura umană - nu doar de credinţa religioasă. Iar credinţa trebuie reabilitată fără a renunţa la critica raţiunii ori la inteligenţă, printr-un principiu de non-excluziune - principiu dialogic prin excelenţă: penser ensemble.
(Articole preluate din Observatorului Cultural, nr. 79 (336), septembrie 2006)
_______________________________________
|
|
