SATURNAL
Administrator
 Inregistrat: acum 18 ani
Postari: 508
|
|
Varietăţi conexe
Liviu Ornea
15.10.2008
Editura Curtea Veche
Liviu Ornea
Varietăţi conexe
Editura Curtea Veche, 2008
Citiţi un fragment din această carte.
*****
Scurt cuvānt īnainte
Majoritatea articolelor adunate aici au apărut īn Observator cultural, la rubrica Bifurcaţii. Le-am alăturat unora mai bătrīne, trecute, unele, de zece ani şi mai bine, din vechea Dilemă şi din Dilema veche. Pe līngă ele, stingher, un articol din Viaţa romānească.
N-am păstrat ordinea cronologică, ci am īncercat, aşa cum m-a sfătuit un nuvelist ca nu mulţi alţii, să "organizez vocile". Sper să nu mă fi trădat prea rău urechea. De fapt, recitind(u-mă , nu voci am auzit, ci obsesii - măcar de-ar fi benigne.
Le sīnt infinit recunoscător lui Carmen Muşat şi lui Ovidiu Şimonca pentru curajul de a-mi fi oferit o rubrică. De cīnd am preluat-o, am trecut, bănuiesc, prin etapele prin care trece oricine e obligat să producă trei-cinci mii de semne săptămīnal: īntīi o faci pentru că ai ceva de spus şi ai vrea să scrii, de te-ar lăsa, chiar zilnic, ideile colcăie, ai gata articole pentru două luni īnainte; apoi oboseşti, dar īţi spui că scrisul săptămīnal e o bună igienă intelectuală şi strădania de a părea inteligent, sau barem cu umor, o dată la şapte zile nu-ţi poate strica; vine vremea cīnd constaţi cīt de greu e să-i păcăleşti pe toţi, stai de vorbă cu amicii şi te convingi că nu i-ai păcălit, īţi spui că aşa nu mai merge, rapiţa moft, e un nivel sub care nu ai voie să scazi (cum nici Ceahlăul sub furtună, că trebuie să te opreşti, să te īmpaci cu gīndul că ţi-ai terminat rezervele; dar ce te faci dacă, peste o vreme, te macină iarăşi nevoia presantă de a comunica lumii ceva importantisim şi rubrica s-a dus, scaunele sīnt goale? Mai bine strīngi din dinţi şi mai faci un efort. Aşa mai trece o săptămīnă şi rubrica-ţi adaugi.
Am īnceput să scriu regulat la Observator cultural prin octombrie 2005. Ia te uită cum trecut-au anii...
*****
Un animal ciudat
E destul de bizară reacţia celor care află că sīnt matematician. Cu probabilitate aproape de valoarea maximă, fiecare se grăbeşte să-mi spună că, īn şcoală, matematica i-a plăcut, sau, cel mai adesea, nu i-a plăcut. Uneori apar şi detaliile: unuia i-a plăcut algebra, altuia geometria (mai rar), altul n-avea vedere īn spaţiu, cutare nu putea să sufere calculele de la trigonometrie, cestălalt a capotat la analiză. E ciudat, pentru că, din cīte am observat, cīnd se prezintă un chimist, sau un medic, de exemplu, nimeni nu se gīndeşte să-i spună īn ce raporturi se afla īn şcoală cu chimia, fizica sau biologia.
De fapt, asta e numai introducerea. Irepresibila nevoie de destăinuire face, īn general, trecerea către o curiozitate care, de multe ori, abia maschează o uşoară iritare. "Şi, zi, mai e ceva de descoperit īn matematică?" Pasămite, omul care a trecut prin liceu sau chiar prin politehnică, nu e deloc convins că după integrale (s-au făcut doar şi alea multiple!) mai e ceva de căutat. Aici e marea problemă. Dacă fizicianul, chimistul, biologul, medicul pot explica īn cuvinte foarte pe īnţelesul unui public nespecialist cu ce se ocupă, īn ce constă preocuparea lor, noi nu avem această posibilitate. Lumea se uită la noi ca la nişte monstruleţi ciudaţi pe care nu-i īnţelege, cu acel amestec de admiraţie şi oroare pe care-l stīrneşte orice fiinţă neobişnuită. La care se adaugă, cum spuneam, şi iritarea că luăm nişte bani pentru nu se prea ştie ce.
Sigur, putem ieşi un pic din clinci vorbind despre aplicaţii. Le putem spune convivilor īn două vorbe cum e cu teoria numerelor care se foloseşte acum īn coduri, cu geometria diferenţială care se foloseşte īn fizică (există şi o vorbă fermecată: "string"; nimeni nu ştie ce-i aia, dar dă al naibii de bine!), dar mai departe nu putem merge. Dacă sīntem īntrebaţi: "Bine, dar concret, tu cu ce te ocupi?" şi se nimereşte să fim "matematicieni puri", ca mine, sīntem morţi. Trebuie s-o dăm pe glumă şi să schimbăm vorba, pentru că dacă ne lansăm īntr-o explicaţie cīt de cīt la obiect, riscăm să enervăm lumea sau să pară că vorbim īn dodii sau metafore (eclatare, fascicol flasc, varietate torică, forme modulare, simplectomorfisme, netezime formală, elemente de torsiune, coomologie ciclică, subvarietăţi īmblīnzite, fibrări foarte ample, morfisme armonice cu fibre total geodezice, varietăţi slab autoduale - sīnt doar cīteva exemple de cuvinte care denumesc obiecte matematice foarte precise şi complet inofensive). Adevărul e că, īn cele mai multe dintre cazuri, preocupările matematicianului activ de azi nu se mai pot descrie īntr-un limbaj comun. Mai mult, chiar şi un student care termină facultatea are puţine şanse să īnţeleagă care sīnt problemele īn care se lucrează acum. Facultatea nu te pregăteşte direct pentru cercetare, partea asta īncepe, īn mod obişnuit, odată cu masteratul.
Chestiunea e mai mult decīt neplăcută, e presantă, pentru că de felul cum reuşim noi să ne explicăm şi să ne facem cunoscuţi publicului nespecialist, depinde felul cum sīntem priviţi şi acceptaţi de ansamblul societăţii care, īntre altele, ne finanţează. E greu să ceri (să primeşti, de fapt) bani pentru ca să faci doar ceea ce īţi place ţie (cercetare fundamentală atīta vreme cīt nu convingi cumva că eşti util celor de la care ceri aceşti bani. Ar trebui un efort concertat al breslei īntregi, o deschidere către societate, o ieşire din postura de marţian intelectual. Dar cine s-o facă? Vulgarizarea unei ştiinţe, a matematicii mai ales, cere un talent uriaş şi cunoştinţe pe măsură; prost făcută, mai mult strică. Aşa că, deocamdată, rămīne cum am vorbit.
Dar noi, belgienii?
Mai ştiţi bancul cu profesorul rasist din Bruxelles? Acesta separă clasa, valonii pe rīndul de la geam, flamanzii pe cel de la perete. Īn fundul clasei, pe culoarul dintre bănci, rămīne micul Iţic care īntreabă: "Dar noi, belgienii?"
Fetiţa mea e īn clasa a 12-a la un mare colegiu naţional bucureştean cu nume domnesc. Pentru prima oară, de cīnd e elevă acolo, anul acesta are īn program o oră de religie pe săptămīnă. Obligatorie. Nu, nu de istoria religiilor. De religie creştină ortodoxă. Băiatul meu e la alt mare colegiu naţional bucureştean, cu nume de scriitor, nu de domn, īn clasa a 11-a. El nu face religie. O fi obligatorie? N-o fi? O fi un opţional la alegerea şcolii? Nu ştiu. Ştiu doar că, la liceul fetei, nimeni nu ne-a īntrebat nimic, deci e obligatorie; cel puţin la clasele de socio-uman. La liceul băiatului, nu īntreb eu, să nu le dau idei. Īn şcoala generală, trimiteam dirigintei, la fiecare īnceput de an, o hīrtie semnată prin care declaram că nu vreau ca progenitura mea să facă orele de religie şi īmi asumam răspunderea pentru activitatea copiilor īn timpul respectivei ore. Era suficient. Acum nu mai e. Mi s-a cerut să aduc o adeverinţă cum că ar face religia īn altă comunitate confesională. Pot, dar nu vreau. Este exact ceea ce nu vreau. Īntreb şi eu, ca Iţic: "Dar noi, ateii?"
Oricum, să te declari ateu a ajuns aproape un act de curaj. Te simţi stingher, la fel ca la teatru, cīnd īndrăzneşti să nu aplauzi īn picioare la un spectacol prost. "Crezi īn Dumnezeu?", īntrebare capitală, de campanie electorală. De bon-ton e să saluţi cu "Doamne-ajută" şi să te arăţi cīt mai cucernic. Şi la şcoală, unde se face cīte o sfeştanie la fiecare īnceput de an şcolar. Şcoală publică, nu confesională, unde, īn foarte multe clase, poza lui Ceauşescu a fost īnlocuită cu o icoană.
Nu cred īn argumentul conform căruia vraiştea valorilor morale indusă de cincizeci de ani de comunism poate fi reparată numai prin inculcarea valorilor religioase. Şi, mai ales, nu cred că transformarea religiei īn obiect de studiu precum chimia, cu notă-n catalog, face vreun bine religiei īnseşi. Dar cum să propovăduieşti mai bine valorile religioase, asta nu e problema mea.
Ştiu, sīntem puţini (mulţi au mai fost...). Dar parcă aici n-ar trebui să funcţioneze chiar aşa direct, pe nemestecate, principiul "minoritatea se supune majorităţii". O să mi se spună că religie se face obligatoriu şi īn şcolile italiene şi īn cele germane. Ba chiar, īn Germania, trebuie, vrei, nu vrei, ai, n-ai, să-ţi declari o religie. Aşa este. Franţa, ştiu, nu se pune, la ce să te-aştepţi de la franţuji, cu revoluţia lor cu tot, nu exemplul lor e de urmat. Cum nici al (scuzaţi) Turciei, poate cel mai autentic stat laic. Īn Bulgaria nu ştiu cum e. Pīnă īn 1989, toţi copiii romāni erau catehizaţi īntru ateism ştiinţific. A venit vremea revanşei?
Nu cred că e doar problema noastră, a celor care ne declarăm atei. Cum nu cred că problemele minorităţilor, de orice fel, sīnt doar ale minorităţilor. Dimpotrivă.
Īn 1904, Marcel Proust, evreu după mamă, catolic după tată, botezat catolic prin buna īnţelegere a ambilor părinţi, niciodată practicant al nici uneia dintre religii, ateu şi dreyfusard din convingere, publica īn Le Figaro articolul Moartea catedralelor īn care, īntīlnindu-se īn opinii cu un scriitor catolic precum Charles Péguy, se ridica īmpotriva radicalismului dreyfusarzilor ajunşi la putere care voiau, stupid, să ducă la extrem separarea Bisericii de Stat şi secularizarea bunurilor bisericeşti. Se vor găsi, oare, la noi, oameni cu solide convingeri religioase care să sară īn apărarea ateilor?
Jünger şi Brassaļ
Īn 13 decembrie 1945, retras la locuinţa sa din Kirchhorst, Ernst Jünger scria īn jurnal: "Deoarece din pricina frigului abia pot să ţin cărţile īn mīnă, obişnuiesc să-mi construiesc seara cu ajutorul a două cuverturi un fel de iurtă īn care introduc un bec electric cu ajutorul unui prelungitor. Īn aceste condiţii recitesc cu nemaipomenită plăcere O mie şi una de nopţi, īn ediţia Insel."
Cu doi ani şi două zile mai devreme, īn 10 decembrie 1943, īn Parisul īn care, oricum am lua-o, Ernst Jünger era, totuşi, un reprezentant, şi nu unul oarecare, al forţelor de ocupaţie, fotograful Brassaļ nota: "Lucrat pīnă noaptea tīrziu. Nu reuşesc să mă extrag din pat... La mine e la fel de frig ca pe stradă, sīnt cincisprezece grade sub zero... Noaptea trecută a īngheţat apa şi Alfred a murit congelat īn borcanul lui. Pīnă şi un batracian cu sīnge rece sucombă īn clima polară din apartamentul meu [...] Pentru a nu-i īmpărtăşi eu īnsumi soarta, mi-am īnjghebat o colibă īn apartament, sacrificīnd nişte fotografii format mare pe care le recuperasem din expoziţii. Am īnăuntru cīteva scaune, o maşină de scris, o cafetieră şi un reşou mic. Totul e bine luminat. De īndată ce intru, mă īnvăluie o căldură blīndă, a corpului meu, reverberată, acumulată ca īntr-un termos. Dacă reuşesc să scriu notele astea, e numai mulţumită colibei mele..."
Stranie coincidenţă! Nu ştiu dacă Brassaļ şi Jünger s-au cunoscut vreodată (deşi, cum Jünger īi frecventa pe Cocteau şi Picasso, nu e deloc exclus). Nici nu ştiu dacă unul a citit cartea celuilalt (Convorbiri cu Picasso, respectiv Pagini din Kirchhorst. Coliba din vie: Ani de ocupaţie). Īmi place să cred că nu.
Īn ultimul an de război, şi după aceea, Jünger devine el victimă, īi moare un băiat de numai optsprezece ani ("Durerea e ca o ploaie care la īnceput cade masiv, iar apoi pătrunde īncet īn sol. Am intrat acum şi noi īn singura comunitate adevărată a acestui război, īn fraternitatea sa ascunsă", află ce īnseamnă să trăieşti sub ocupaţie, īndură foametea, frigul. Īn 13 noiembrie 1945, scria: "Din ce īn ce mai jos. La victimele din anii trecuţi, indiferent īn ce beciuri īnfiorătoare s-au stins, cealaltă parte a planetei se gīndeşte totuşi cu compasiune şi iubire. Au avut avocaţii lor. Anonimii fără număr care azi īndură aceeaşi soartă nu au apărători. Horcăiala agoniei lor răsună īntr-o singurătate īnspăimīntătoare. Iar acolo unde, īn ciuda tăinuirii, suferinţa lor ajunge să fie cīt de cīt cunoscută, ea nu face decīt să provoace un sentiment de satisfacţie demonică."
Năucitoare, aproape īnfricoşătoare īn acest jurnal al lui Jünger este luciditatea cumplită, rigoarea observaţiei, privirea superioară, lipsită de orice complex, care contemplă umanitatea īntreagă. Judecata tăioasă, specifică omului de ştiinţă, aplicată faptului istoric. De fapt, Jünger nu judecă: el clasifică. Absenţa sentimentului vinovăţiei. Cred, totuşi, că toate sentinţele lui sīnt corecte. Diagnosticul pe care īl pune nazismului e fără cusur. Dar gīnduri ca acesta sperie: "Antigermanismul, ca şi antisemitismul, pare să aparţină stărilor de spirit fundamentale ale lumii; nu are nevoie de nici o justificare" (25 noiembrie 1945). Cumplit ar fi să aibă dreptate! Şi-apoi, ce stăpīnire de sine, cītă clarviziune (sau inconştienţă?) īţi trebuie ca, īn plin dezastru, īn 18 mai 1945, să scrii: "Anarhia este substanţa primară şi schiţa organizării politice căreia īi premerge [...] De aceea se va observa că orice talent politic de anvergură s-a īntīlnit, īn tinereţe, cu anarhia, tot aşa cum orice mare teolog a privit odată nimicnicia īn faţă [...] De aceea e de presupus că epoca noastră va fi urmată de o mare primăvară." Jünger este unul dintre puţinii care a trăit īndeajuns de mult ca să-şi verifice propriile profeţii. Primăvară să fi fost?
_______________________________________
|
|
