SATURNAL
Administrator
 Inregistrat: acum 18 ani
Postari: 508
|
|
André Gide
Jurnal
Editura Cartier, 2008
Coordonator traduceri: Sorina Dănăilă, Traduceri de Cezar Sandu, Alexandra Sandu, Luiza Vasiliu, Raluca Vîrlan.
****
Intro
Jurnalul lui André Gide, care apare acum la Editura Cartier, prima traducere românească integrală, a fost efectuată după ediţia în două volume, din 1996, respectiv 1997, de la Gallimard, din colecţia "Bibliothčque de la Pléiade", figurînd cu numărul 54, ediţie la care au lucrat mulţi ani gideologii Eric Marty şi Martine Sagaert. În timp ce prima ediţie a jurnalului (1946) acoperea numai perioada 1939-1942, iar a doua ediţie - perioada 1889-1939 (primul volum) şi 1939-1949 (al doilea volum), ultima ediţie acoperă întregul traseu diaristic al scriitorului parizian, 1890-1925 (primul volum) şi 1926-1950 (volumul al doilea). Pentru o mai bună manevrabilitate profesională, dar şi pentru o mai lejeră flexibilitate în cazul celor care pur şi simplu iubesc textele lui Gide, Editura Cartier a deci să meargă pe soluţia unei ediţii în patru volume, în colecţia "Cartier Clasic". Una e să lucrezi cu două volume a cîte o mie şi mai bine de pagini fiecare, alta e sa răsfoieşti un op de dimensiuni mai friendly, una e să cari după tine, la şcoală sau în maşină, un ceaslov cît un munte, alta e să ascunzi în geanta ta, fără să te doară umărul, un fascicul substanţial - adevărată felie din viaţa unui om.
"Personalitatea lui Gide este un soi de amestec între botanistul Jean-Jacques Rousseau şi Grimm la Doamna d'Epinay. Îmi amintea de acea nesfîrşită hăituire a vînatului îngrozit. Ascundea în sine atît frica prăzii, cît şi priceperea vînătorului. Haita şi prada erau îmbinate în caracterul său. Urmaşul lui Jean-Jacques era ca luna lui Freud la răsărit. Lui Gide nu îi era străin acest fel de exhibiţionism. Însă cînd treceai pe lîngă el, te întîlneai cu surîsul lui Voltaire." (Jean Cocteau)
"Un text care, în mare, a pierdut ceva din şarmul trufandalei, dar care, în acelaşi timp a construit o adevărată catedrală în paginile Nouvelle Revue Française, una din acele construcţii pe care le vizitezi cu cea mai mare plăcere, un roman enorm prin care au defilat pe rînd Paul Valéry şi Paul Claudel, Pierre Louys şi Jean Schlumberger, Charles-Louis Philippe şi Henri Ghéon, pe scurt - o adevărată capodoperă literară marca Gallimard. (...) În care se vede că prietenia, respectul şi graţia nu sînt piedică pentru o anumită luciditate şi nici pentru o anumită exigenţă a onestităţii şi a coerenţei, de care dă dovadă, în felul său, noua ediţie a Jurnalului." (François Kasbi, La République des Lettres, iunie 1997)
****
1893
Montpellier, martie
... care au azvârlit peste mâhnitele mele bucurii, pe rând, toată amărăciunea păcatului.
... şi bucuriile mele cele mai mari au fost solitare şi pline de griji.
Am fost, până la douăzeci şi trei de ani, fecior convins şi desfrânat; înnebunit într-atât, încât sfârşeam prin a căuta peste tot o bucată de carne de care să-mi lipesc buzele.
A sa caldă nuditate
Sângera eternitate.
Priveam, aplecaţi amândoi la fereastră, seara, nuanţele de peste mare mai fine şi mai liliachii. Amurgul se întindea.
15 martie
... şi sufletul meu mereu în adoraţie devenea cu fiecare zi mai tăcut.
... gândul meu cel mai trist.
17 martie
Iubesc viaţa şi prefer somnul, nu din pricina neantului, ci din pricina visului.
Spania
Cursă de tauri.
Să ucizi pe cineva pentru că e furios e bine; dar să înfurii pe cineva pentru a-l ucide e crimă curată.
Ucizi taurul în pur flagrant de păcat capital. Tu l-ai adus acolo. El nu cerea decât să pască. Etc.
Aprilie
Ei îi era teamă de voluptate ca de un lucru prea puternic şi care ar fi putut-o ucide.
Vă încredinţez că voluptatea poate fi şi o teroare, ca cea a morţii.
Erau atât de zoriţi de pofte că nu se mai aşteptau unul pe celălalt şi le ostoiau pe unde-i apuca.
Toaleta.
... Acesta este un loc de prospeţime rafinată, unde plăcerea de a dormi e atât de mare că pare un spaţiu nou descoperit.
Titlu: "Angčle vu le Petit Voyage".
Paris, sfârşitul lui aprilie
O cunoaştere perfectă a forţei sale, pentru ca să fie folosită la maximum.
Să nu mai citesc cărţi de-ale asceţilor. Să găsesc exaltarea altundeva; să admir bucuria aceasta a echilibrului, a preaplinului vieţii. Fie ca orice lucru să împlinească toată viaţa posibilă semănată în el. A fi fericit devine-o datorie.
Nu-i vom mai cere lui Dumnezeu să ne înalţe în fericire. Nici vorbă! Noi ştim bine că Eu sunt slab.
(Prea multe lucruri în această frază. Dar să nu tăgăduim nimic. Să continuăm.)
Şi acum, ruga mea (căci e încă o rugă : O, Doamne, să se facă ţăndări această morală prea mărginită şi să trăiesc, ah! din plin; şi dă-mi tăria să o fac ah! fără teamă, şi fără a vedea întotdeauna că mă-ndrept spre păcat.
Îmi trebuie acum un efort la fel de însemnat ca să-mi dau drumul, pe cât îmi trebuia în trecut ca să mă înfrânez.
Această morală a înfrânării devenise atât de clar morala mea naturală, încât cealaltă îmi devine grozav de anevoioasă şi complicată. Trebuie să mă chinui în plăcere. Îmi este greu să fiu fericit.
"... Îşi privea uneori corpul feciorelnic, şi totuşi fin şi făcut pentru dragoste; şi tânjea după mângâierile de femeie, înainte ca toată strălucirea cărnii sale să pălească. Voia să fie mai tânăr şi cu mult mai frumos, socotind că între două făpturi, iubirea devine frumoasă, aidoma celor două trupuri." (Tentative amoureuse)
Aşteptau seara, aşezaţi pe iarbă şi nefăcând nimic; apoi, când vremea s-a făcut mai plăcută, au pornit încetişor la drum...
...se deschideau ca nişte insule, corole, flori fără tulpină, care plutesc pe apă.
O morală facilă?... O, bineînţeles că nu! Nu o morală facilă m-a călăuzit până atunci, susţinut, şi-apoi depravat. Însă ştiu bine că, atunci când voi dori să gust din acele lucruri, pe care mi le-am interzis întrucât erau prea frumoase, nu o voi face ca un păcătos, pe ascuns, cuprins deja de amărăciunea pocăinţei; nu, o voi face fără remuşcări, puternic şi voios.
Să părăsesc în sfârşit visul şi să trăiesc o viaţă puternică şi plină.
29 aprilie
Ah! Cum am respirat aerul rece al nopţii. Ah! ferestre! Şi atâtea raze palide scoborau din lună, din pricina ceţii, ca nişte izvoare, aproape că le puteai sorbi. Ah! ferestre! De câte ori nu mi-am răcorit fruntea sprijinit de geamurile voastre şi de câte ori, atunci când fugeam din patul prea înfierbântat înspre balcon, pentru a vedea nemărginitul cer liniştit, poftele mele nu s-au risipit ca bruma.
Friguri ale zilelor de-altădată, eraţi deja pentru carnea mea un vierme al morţii care roade; însă cum se istoveşte sufletul când nimic nu-l distrage de la Dumnezeu!
3 mai
Găsesc, în fine, în Jurnalul lui Delacroix (Revue hebdomadaire) tot ceea ce căutam acum doi ani în corespondenţa sa. Am fost destul de dezamăgit de acele scrisori oficiale.
Acolo îl regăsesc pe acel Delacroix al crochiurilor în sepia - Jurnalul său mă determină să-l reiau pe al meu.
4 mai
Octave m-a fermecat; cu o desăvârşire, o paloare rafinată a chipului; dacă ar vorbi mai bine, ar fi un adevărat seducător; un amestec de diletant şi de muncitor. Mi-ar plăcea să-l revăd; ceea ce mă reţine însă este că el nu şi-o doreşte aceasta. Cât despre Lucien, abia mă abţin să nu îl iau la palme; o insectă jegoasă, pe care-ai vrea s-o striveşti, s-o dai la o parte cu vârful bastonului.
4 mai
Ca să merg la Luvru şi să lucrez la istoria picturii mai serios decât am făcut-o până acum, trebuie să am un carnet. Căci nu trebuie ca admiraţia să fie leneşă. Mi-ar plăcea să-l studiez pe Chardin ca un exeget şi nu ca un critic; fără referiri la stil; ci făcând observaţii surprinzătoare; şi-apoi explicându-mi mie însumi lucrurile. Există întotdeauna un câştig atunci când adopţi în faţa cuiva mare o atitudine atentă şi pioasă.
5 mai
Azi dimineaţă, sculat la ora 5, am lucrat ca odinioară. Însă dimineaţa nu ar trebui menită unei munci de producţie; ar fi mai potrivite filologia şi studiul limbilor străine.
Ar fi, cu adevărat, o oarecare bucurie să te simţi robust şi normal. Aştept.
9 mai
Când te duci seara la Henri de Régnier, îl surprinzi, aşezat într-un fotoliu, cu spatele la o lampă care îi luminează cartea. Nimic mai sârguincios şi fermecător decât Henri de Régnier cu o carte în mână; mă face să-mi aduc aminte de vremurile în care nimic nu mă distrăgea de la lectură. Acum nu mai e la fel!
Sâmbătă
Cântat Schumann şi Chopin la Pierre Louis; cântat până-n seară.
Yport, sâmbătă
... şi aceste flori dalbe, în umbră mai dalbe, în noapte şi mai dalbe, străluceau pe iarba întunecată a peluzelor. Şi nisipul de pe alee strălucea; o urmam, mărginită de lilieci înmiresmaţi, apoi dispărând pe sub copacii înalţi. Apoi apa stătătoare a heleşteului ne fermeca, dar noi continuam să mergem. Apoi luna, pe care o preferam atunci pe un cer neguros şi ca şi plutind, luna mijea printre crengi. Atunci, visând deja, ne întorceam la culcare.
28 mai
Nu ne vom pierde niciuna dintre neliniştile noastre. Căci cauza lor se află în noi, şi nu în afară. Spiritul nostru este astfel făcut ca totul să-l zdruncine, ceea ce face că numai în singurătate îşi află puţină tihnă. Atunci însă îl tulbură Dumnezeu.
Ceea ce îmi place mie într-o operă de artă este că e calmă; nimeni nu-şi va fi dorit odihna şi totuşi nu va fi iubit neliniştea mai mult ca noi.
Mi-am petrecut mare parte din tinereţe încercând să le arăt celorlalţi emoţii pe care le-aş fi avut poate, dacă acel efort pentru a le arăta nu le-ar fi ucis pe toate.
3 iunie
Inutil să-ţi scrii jurnalul în fiecare zi, în fiecare an; ceea ce contează este ca, în anumite perioade din viaţă, el să fie foarte strâns şi scrupulos. Dacă am încetat, mai multă vreme, să-l scriu este pentru că emoţiile mele deveneau prea complicate; or aceasta mi-ar fi luat prea mult timp pentru a le scrie; pe de altă parte, strădania unei simplificări necesare le făcea mai puţin sincere; era deja o ajustare literară; ceva care nu trebuie în ruptul capului să fie jurnalul.
Emoţiile mele s-au deschis precum o religie; îmi este cu neputinţă să exprim mai bine ceea ce vreau să zic; deşi aceasta ar putea mai încolo să mi se pare de neînţeles. Este înclinaţia către panteism; nu ştiu dacă voi ajunge până la urmă la asta; cred, mai degrabă, că este o stare trecătoare.
3 iunie
Cale-ntoarsă de la Yport.
3 iunie
Mă simt atât de bine la familia Laurens, încât aproape mă sperii, într-atât o presimt devenindu-mi indispensabilă. Pentru mine, este o familie aleasă şi visez bucuriile mele alături de ei.
După ce Pierre a plecat, Paul şi cu mine am redevenit melancolici, însă au fost, poate, serile cele mai rafinate, căci există astfel de minunate bucurii care te ajută să nu-ţi uiţi prea mult bogăţia. Am făcut amândoi sub clar de lună câţiva paşi pe faleză, într-o seară chiar am trecut prin pădure, într-atât noaptea cea clară ne ispitea să căutăm ceva mai mult mister.
Trecând pe lângă cimitir, lui Paul i s-a făcut frică; eu, care nu mă gândeam la asta, regretam că mă lecuisem de frică. Am putut să ne facem confidenţe sentimentale, lucru atât de anevoios şi de delicat încât trebuie să fii cretin sadea sau sigur pe tine însuţi precum eram noi ca să nu te mai temi nicicum de surâsul celuilalt - iar noi eram la fel de romantici fără ruşine, visători precum René, eu ca şi el aşteptând, dorindu-ne vijeliile şi vântul mării peste vieţile noastre. Paul se temea de viitor, amândoi serioşi, şi totuşi înveseliţi de frumoasele umbre pe care ni le făcea, pe iarba-neagră, luna.
Într-o seară, la amurg, aidoma mateloţilor din călătoria mea, am mers de-a lungul falezei, sărind pe stânci în timp ce marea creştea; apoi, ajunşi în locul de unde nu se mai vedeau decât marea şi cerul, am discutat despre amărăciunile noastre.
Ar fi trebuit să povestesc toate serile noastre, după lecţiile de scrimă, lecturile, pălăvrăgelile, plimbările primprejurul grădinilor, peste care luna se scoborâse, şi pe care o vedeam printre zăbrele. Am fost unul pentru celălalt de-un ajutor salvator, avertizându-ne de primejdia melancoliilor solitare. O, mereu ne vom întoarce aici, într-atât se găsesc, în sufletele noastre trei, tristeţi de nedezrădăcinat.
... Am vrut în acest an să mă arunc cu putere înspre bucurie şi să mă abandonez vieţii, pe care o voiam bună.
Cele mai mari bucurii ale simţurilor mele au fost poftele astâmpărate.
Veşnica mea întrebare (şi e o obsesie bolnăvicioasă: sunt eu amabil?
O furtună, în sfârşit, după trei luni de secetă. M-am întors să văd ploaia cum cade, ca un spectacol. Nu-mi mai place să descriu ceea ce văd; totul se strică. Îmi place mai degrabă doar să privesc, ştiind bine că nimic nu e pierdut şi că regăseşti orice viziune în clipa în care ai nevoie de ea. Aş vrea să mă bucur încă şi mai mult. Vreau, cât mai curând, să cunosc forme de viaţă diverse şi, în fiecare, să regăsesc acea nelinişte care se exaltă de regretul alteia. Ştiu că, în scurt timp, mă voi scufunda în sarcini austere şi că voi lucra la orice oră din zi. Acum, în pofida tuturor dorinţelor mele de a studia, nu-mi permit încă să lucrez; citesc cât e ziulica de lungă, mă plimb, ies să culeg plăcere; ies şi noaptea; mi-e sete şi mi-o potolesc, şi asta e ceva foarte nou pentru mine. Noaptea, dorm aproape afară, într-atât de larg deschisă este fereastra; luna intră, trezindu-mă, iar eu nu sunt mâhnit deloc. E atât de cald, că s-ar putea dormi şi gol sub lună. Dimineaţa, când mă trezesc, văd o frumuseţe mereu la fel, şi ramurile sub cerul albastru. Iau în fiecare zi un şerbet, aşa cum alţii s-ar duce la cursuri; şi, adesea, merg hăt departe pentru a mi-l lua, ca să-mi fac mai întâi sete; şi mă simt, atunci, chinuit ca de-o arsură, şi-mi studiez setea cu răbdare.
În rest, ştiu că acest regim este prost şi că scriitorul trebuie să se refuze lucrurilor; însă astăzi îmi place să-mi demonstrez contrariul şi să-mi produc suferinţe pentru când nu-mi voi mai da frâu liber plăcerilor. Şi apoi, alte vieţi! alte vieţi; tot ceea ce vom putea trăi din ele, noi înşine, (ştiind că e o greşeală e să savurăm emoţiile, ca să avem ce povesti.
La Roque, 14 iulie
Îmi voi aminti că, atunci, ca şi anul trecut, citeam din Tacit, mergând şi înaintând pe aleea de pini înspre îndepărtatul peisaj (acea admirabilă a treisprezecea carte, în care Nero îşi pierde uşor blândeţea şi temerile înnăscute). Natura, de jur împrejur, părea de o tristeţe îngrozitoare şi întunecată.
Aveam o proastă cultură a propriilor mele emoţii; educaţia stendhaliană este foarte supărătoare şi primejdioasă. Mi-am pierdut obişnuinţa gândirii elevate; este extrem de regretabil. Trăiesc facil. Trebuie să încetez. În viaţă, trebuie ca totul să fie hotărât, iar voinţa veşnic încordată ca un muşchi. Nu-mi pare rău, totuşi, că, vreme de un an, am schimbat metoda; însă întotdeauna trebuie să revii la tine însuţi. Nu, nu-mi pare rău, ştiu că totul serveşte la ceva; numai să ţi-o spui ţie însuţi. Iar eu am trăit mult. Însă trebuie cu siguranţă să-mi revin...
Cred că am să abandonez cartea aceasta, de o dificultate obositoare. Ar fi putut fi totuşi foarte incitantă.
ROMAN
Fromentin.
Iată o cheie ruginită pe care am găsit-o pe una din treptele peronului, dar ascunsă puţin de iarba care creşte printre pietre. Am încercat-o pe la toate lacătele şi, cum nicio uşă nu se putea deschide cu ajutorul ei, în cele din urmă, după un sfert de ceas de strădanii, am reuşit să sfărm un şurub care ţinea ferecată una [...].
Să văd scrisoarea pentru de Régnier.
Am râde încă şi mai mult; ar fi ca în
Jocurile învolburate sub copacii bătrâni.
Sfârşitul lui iulie
Când rămân singur seara, după râsetele din zi, nu mai port în mine - deloc, nicio urmă de tristeţe.
August
Nu-mi mai pasă de nimic; sunt fericit. Sunt, totuşi, pe deplin fericit. Şi nu-mi mai trebuie nimic altceva... Deşi voi fi cunoscut tristeţea.
Honfleur. Pe stradă
Şi, în unele momente, mi se părea că ceilalţi din jurul meu nu trăiau decât pentru a spori în mine sentimentul vieţii mele personale.
Pentru Paul Laurens.
La ce bun să ai o emoţie, dacă celălalt nu ştie de ea? Sau atunci eşti egoist.
Marile opere tăcute.
Să aştepţi ca opera să tacă în tine, pentru a o scrie.
"Grav... Trebuie întotdeauna să revii la acest cuvânt atunci când vorbeşti despre el", spune Fromentin ŕ propos de Ruysdaël. Şi-mi place Delacroix când spune: "Există într-o operă o gravitate care nu se află şi în om."
Am recitit, înainte de a pleca, întregul meu jurnal; am simţit un dezgust inexprimabil. Nu mai găsesc decât orgoliu; orgoliu până şi în felul de a mă exprima, mereu cu o pretenţie oarecare, fie de profunzime, fie de spirit. Năzuinţa mea către metafizică este ridicolă; analiza aceasta veşnică a gândurilor, această lipsă de acţiune, aceste concluzii devin, atunci când te îndepărtezi de ele, lucrurile cele mai obositoare, mai insipide şi aproape de neînţeles. Există cu siguranţă anumite stări care ştiu că au fost sincere, al căror cod de acces îmi este însă astăzi interzis. Pentru mine, ele reprezintă un lucru încheiat, cuvinte fără viaţă, o emoţie stinsă pentru totdeauna.
Mi se întâmplă, ca reacţie adversă, să doresc să nu mă mai ocup niciodată de mine; să nu mă mai întreb, atunci când vreau să fac ceva, dacă fac bine sau rău; ci doar să o fac, şi cu asta basta! Nu mai doresc deloc lucruri bizare şi complicate; nici măcar nu mai înţeleg lucrurile complicate; aş dori să fiu normal şi puternic, numai şi numai pentru a nu mă mai gândi la asta. Dorinţa de a scrie bine paginile acestea de jurnal le anulează orice pretenţie de sinceritate. Ele nu mai înseamnă nimic, nefiind niciodată suficient de bine scrise pentru a avea o valoare literară; în fine, toate se bizuiau pe o glorie, pe o celebritate viitoare, care le va face interesante. Ceea ce e cu totul şi cu totul demn de dispreţ. Îmi plac numai câteva pagini pioase şi neprihănite; numai clipele pe care fiinţa mea de odinioară le dedica rugăciunilor îmi plac cel mai mult.
Puţin a lipsit să nu rup toate astea; dar cel puţin am renunţat la foarte multe pagini (De atunci, am ars aproape în întregime acest prim jurnal - notă din 1902).
... ca algele acelea nemaipomenite care, atunci când le scoţi din apă, îşi pierd culoarea...
Ar trebui să traduc neîntârziat Heinrich von Ofterdingen. M-am gândit şi la Peter Schlemihl, atât de puţin cunoscut; şi Ondine de La Motte. Apoi, din italiană, Petrarca. Să văd dacă nu s-ar putea adapta o piesă de Calderon.
Ceea ce ne face să râdem este sentimentul atrofierii unui lucru care pare a fi plin. Căci ceea ce ne însufleţeşte este sentimentul plenitudinii. Orice lucru poartă cu el o promisiune de plenitudine.
La Luvru... căutând, pe fiecare pânză, acel strop de viaţă care mai dăinuie încă, după ce pensula a părăsit-o. Şi ceea ce m-a emoţionat în ziua aceea nu este nici Rembrandt, nici Vinci, ci Tiţian: Tânărul cu mănuşa - în faţa căruia am plâns. Pare că valoarea unui lucru e dată doar de intensitatea vieţii pe care o întrupează. Fie ea, această viaţă, a artistului sau a subiectului reprezentat.
Regăsesc acea frază pe care o scrisesem pentru Urien:
"I-au pretins romanului să înlocuiască marile mutări pe care ei nu au fost în stare să le facă; i-au cerut să satisfacă de bine de rău pofta vagă de eroism pe care imaginaţia lor o formula, dar pe care trupul lor nu reuşea să o înfăptuiască."
Un roman este o oglindă care călătoreşte.
Îmi place mai mult formula aceasta decât cea pe care Stendhal o prelua, cred, din Saint-Réal.
Să oferi exact ceea ce se aşteaptă din partea ta arată o bună pricepere, atunci când râvneşti să parvii; altminteri, privesc aceasta ca pe-o laşitate, ca, de altfel, tot ceea ce este prea facil.
Nu ar trebui să fii cuprins de amărăciuni personale, ci să ţi le însuşeşti pe ale altora... aşa încât să le poţi înlocui.
... Şi remarcaţi cât e de uşor: nu ai decât să strigi că eşti trist într-o zi când eşti destul de puţin trist ca s-o spui etc.
- Noi nu mai văzuserăm încă splendori atât de cristaline.
Lisieux
Nu am preferat decât cu mare chin sarcina de a cunoaşte pofta de a cunoaşte împreună. Cred că prefer să nu ştiu, într-atât sufăr de singurătate, fie ea dintre cele mai vanitoase.
5 septembrie
Câtă trudă să vrei să urmezi prea departe calea actelor tale!
S-ar potrivi, poate, ca epigraf pentru o reeditare a lui André Walter:
"Cu-adevărat, nu toată lumea trebuie în acelaşi timp să lupte pentru a se înfrânge şi să piară de mână proprie." Imitaţia, I, XXV, 4 (Este vorba despre L'Imitation de Jésus Christ, de Lamennais - n.t.)
9 septembrie
Strigoii lui Ibsen au avut un efect puternic asupra mea la această nouă lectură; i-am citit în faţa maică-mii şi a mătuşii Henry; însă trebuie să fii atent ori de câte ori scandalul amuză. Doar împingând lucrurile, nu brutalizându-le le mişti din loc. Căci trebuie să ţinem în permanenţă seama de inerţia sufletelor şi a trupurilor. Brutalizând, cel mai adesea răneşti; şi cu asta basta. Trebuie, dimpotrivă, să emoţionezi.
La Roque
Am vrut să arăt, în această Tentative amoureuse, înrâurirea cărţii asupra celui care o scrie, şi chiar din timpul scriiturii. Căci, izvorând din noi, ea ne schimbă, ne transformă cursul vieţii; e precum în fizică, când nişte vase mobile suspendate, pline de lichid, primesc un impuls şi, atunci, se golesc în sensul opus scurgerii lichidului pe care îl conţin. Acţiunile noastre au o retroacţiune asupra noastră. "Acţiunile noastre acţionează asupra noastră tot atât cât noi asupra lor", zice George Eliot.
Aşadar, eram trist pentru că mă tulbura visul unei bucurii irealizabile. Îl povestesc, iar această bucurie, desprinzând-o de vis, o face să fie a mea; din această pricină, visul meu e dezfermecat; şi, tot din aceeaşi pricină, eu sunt fericit.
Nu există acţiune asupra unui lucru fără retroacţiune a acelui lucru asupra subiectului care acţionează. E o reciprocitate pe care am ţinut să o arăt; nu neapărat în relaţiile cu ceilalţi, ci cu sine. Subiectul care acţionează este sinele; lucrul care retroacţionează este un subiect imaginar. Am dat, aşadar, de fapt exemplul unei metode de acţiune indirectă asupra propriului sine; poate la fel de bine să fie şi un basm. Luc şi Rachel vor şi ei să-şi împlinească dorinţa; dar, în vreme ce, scriindu-mi-o pe-a mea, mi-am îndeplinit-o la modul ideal, ei, visând la acel parc, din care nu vedeau decât zăbrelele, vor să intre cu-adevărat; de aceea, nicio bucurie nu-i încearcă. Îmi place, deci, mult ca într-o operă de artă să se regăsească astfel transpusă, la scara personajelor, chiar subiectul acelei opere. Nimic nu îl clarifică mai bine şi nu stabileşte mai sigur toate proporţiile ansamblului. Astfel, în atari tablouri de Memling sau de Quentin Metzys, o mică oglindă convexă şi întunecată reflectă, la rândul ei, interiorul odăii în care se produce scena pictată. Tot la fel şi în Meninele lui Velasquez (dar puţin altfel). În fine, în literatură, în Ham-let, scena piesei de teatru, ca şi aiurea, în multe alte piese. În Wilhelm Meister, scenele de marionete sau de sărbătoare la castel. În Căderea casei Usher, lectura făcută lui Roderick etc. Niciunul din aceste exemple nu este absolut corect. Cel care ar spune cel mai bine ceea ce am intenţionat în Cahiers, în Narcisse şi în Tentative este comparaţia cu procedeul blazonului, care constă în făurirea, înlăuntrul celui dintâi, a unui al doilea "en abyme".
Această retroacţiune a subiectului asupra lui însuşi m-a ispitit întotdeauna. Pentru mine, acesta este romanul psihologic tipic. Un om furios spune o poveste; iată subiectul unei cărţi. Însă un om care spune o poveste nu este de ajuns; trebuie ca acesta să fie un om furios şi să existe un raport constant între furie şi povestea spusă.
_______________________________________
|
|
