SATURNAL
Administrator
 Inregistrat: acum 18 ani
Postari: 508
|
|
Singur, invisible sau īn solitaire?
Svetlana Cārstean
09.12.2008
Dilema Veche, noiembrie 2008
Eram patru prietene. Prima, o femeie frumoasă, īnaltă, blondă de cīţiva ani, o prezenţă contradictorie, pe care aveam obiceiul să o compar cu desertul acela din restaurantele chinezeşti, īngheţata prăjită. Ea era invers. Rece īn aparenţă, īnduioşătoare doar cu foarte puţini aleşi. Printre aceştia, la loc de cinste, beagle-ul ei jucăuş care īi ştia faţa deloc nazistă mai bine ca oricine. A doua era īnţeleapta grupului, cu un aer īncă de fată serioasă. Ea īşi permitea să fie jucăuşă mult mai rar decīt beagle-ul celei dintīi. Īnsă conversaţiile noastre telefonice explodau de fiecare dată īntr-o luptă dreaptă de idei, la care nu puteai renunţa pentru nimic īn lume. Tristeţea ei cronică nu penetra reţelele fixe sau mobile atunci cīnd vorbea la telefon, cīnd īşi lăsa talentul analitic īnnăscut să desfacă īn felii cărţi, oameni, situaţii. Tristeţea ei cronică era o prezenţă copleşitoare doar cīnd reţelele fixe sau mobile nu te mai despărţeau de ea şi o priveai neputincios, stīnd atīt de tristă īn faţa ta. A treia prietenă. Nicicīnd nu am mai văzut īn preajma mea rafinamentul cultural īnsoţindu-l mai bine pe cel gastronomic. Giacometti şi salata proaspătă de alge, pentru īnceput, Fra Angelico şi şerbetul pastelat de lămīie la final. Plus un camembert cu calvados īn aşteptarea lui Truffaut. Īn ceea ce mă priveşte, eu sīnt prietena care scrie povestea şi le cunoaşte pe toate trei.
Eram, prin urmare, patru femei, īntr-un oraş care se lupta cu cea din urmă zi a anului de graţie 2007. Ne vedeam destul de des, chiar săptămīnal, vorbeam aproape zilnic la telefon una cu cealaltă, de-a lungul īntregului an. Acum Revelionul stătea īn faţa noastră ca zidul unui castel kafkian īn spatele căruia se afla ferecat sistemul, acel sistem ce īţi spune că trebuie să te bucuri, să fii fericit īn noaptea dintre ani, să săruţi pe cineva sub vīsc, să porţi underwear de culoare roşie, să mănīnci zece boabe de struguri şi să-ţi pui tot atītea dorinţe, să-ţi spargi propriul pahar de şampanie, să mergi īn Maldive, să pleci la schi sau īn gaşcă la Sibiel... Cīte ai de făcut īntr-o singură noapte ca să nu te simţi un neintegrat īn prima zi a anului! Patru femei, singure īn faţa sistemului nemilos al Revelionului, au cīteva opţiuni clare. Ele pot să accepte invitaţiile de fiecare an sau pe cele ocazionale, īncropite cu entuziasm trecător, sau se pot īntīlni una cu cealaltă, cunoscīndu-şi atīt de bine gusturile şi ştiind că de subiecte de conversaţie nu vor duce lipsă.
Scenariul nostru este īnsă altul. Cele patru femei īşi fac cumpărăturile ca īn orice altă zi a anului, privind filmul paralel al goanei după cel mai cool revelion, īntorc spatele zidului acelui castel īn care toată lumea se presupune că poartă bikini şi boxeri roşii, şi merg la ele acasă. Fiecare la casa ei. Iar noaptea se scurge liniştit, din ce īn ce mai liniştit, mai ales după un scurt climax la miezul nopţii. Prietena mea dintīi īşi culcă beagle-ul ca īn fiecare seară, spre ora 10, singura schimbare e că acesta din urmă se trezeşte speriat īn zgomotul artificiilor de 12 fără un sfert. Cea de-a doua prietenă citeşte pīnă spre ora 1, punīndu-şi tristeţea la adăpost de privirile oricărui muritor curios. Iubitoarea de Truffaut, atinsă de īnceputul unei mici răceli, se limitează la salata de alge cu ghimbir. Īn ceea ce mă priveşte, fac cīte un pic din toate astea: la mine motanul negru nu adoarme decīt tīrziu, nu citesc, dar revăd pe sărite Broken Flowers şi, lacomă cum sīnt, īncep foie gras-ul cu smochine, cel pe care aveam să-l termin a doua zi īmpreună cu ele, la fel ca şi Chablis-ul de la supermarketul din colţ - slavă Domnului că şi Chablis-ul s-a democratizat şi nu mai e ce-a fost odată. A doua zi ne-am īntīlnit, am petrecut pe īndelete, şi anul, deşi nou, şi-a reluat cursul firesc.
Aceasta este povestea. Atunci mi s-a părut amuzant, dar şi ciudat că am ales toate patru varianta singurătăţii, cīnd ne-ar fi fost atīt de la īndemīnă să ne amăgim, chiar să ne distrăm īmpreună, la una dintre noi. Am īnţeles mai tīrziu īnsă că, pe līngă singurătăţile banale, cele īn cuplu, cele īntre prieteni, īn gaşcă, fie că eşti īn mijlocul Vienei sau al Bucureştiului, mai există şi un alt nivel, pe care nu-l puteam descoperi decīt odată cu messenger-ul. To be or not to be invisible. Invizibilitatea pe mes dă măsura dorinţei noastre de a fi singuri şi īn acelaşi timp īn contact, a distanţei pe care o impui fără să dispari, pentru a putea păstra controlul. Eşti invisible, dar vezi cine intră şi iese pe poarta castelului, poţi vorbi chiar din starea aceasta, dar numai cu aleşii, nu rupi legăturile cu totul. Singur sau invisible? Ne-am făcut invizibile una faţă de cealaltă īn acea noapte, am căutat singurătatea ştiind īnsă că existăm fiecare īntr-un colţ al oraşului.
Singurătatea ia forma recipientului care o găzduieşte. Şi are semnificaţii fără număr. Unii ar spune că e o opţiune, alţii - un dat al omului, alţii - un nenoroc sau o neputinţă.
Povestea celor patru prietene care se văd tot timpul anului, dar decid să nu se vadă īn noaptea de Revelion, deşi asta le-ar putea īndulci singurătatea, mă duce cu gīndul la alte personaje. Anul trecut, īn noaptea de Anul Nou, cineva pe nume Thomas Coville, un īmpătimit de Sartre şi de vele, īşi petrecea de bunăvoie Revelionul undeva īn zona ecuatorială, pe un trimaran, plecat fiind īn īnconjurul lumii. Există un sport pentru care singurătatea este o obligaţie şi o virtute. O călătorie īn solitaire, pentru a face turul Pămīntului, poate dura trei luni - fără īntrerupere, pentru că marea nu aşteaptă şi nu-şi calculează reacţiile, şi mai ales pentru că oamenii care aleg să rupă astfel legăturile cu pămīntul luptă pentru un record. Īn ziua īn care scriu acest articol, 30 de navigatori vor pleca din nou din Sables d'Olonne, īn competiţia Vendée Globe, pentru a se lupta, fiecare singur pe velierul său, cu propriile limite, pentru a īnconjura pămīntul īn timp record. Unii vor abandona cu siguranţă. Regulamentul permite luarea la bord a unui alt concurent doar īn situaţii extreme. Revelionul īi va găsi reglīndu-şi velele, ca să reziste valurilor, curenţilor, icebergurilor. Există un miraj al solitaire-ului, o formă nobilă de invisible, există momente cīnd nu vrei sau nu poţi să iei pe altcineva la bord. Există o plăcere a singurătăţii, iar constatarea aceasta mă trimite cu viteză īnapoi, undeva īn anii '80, către un film al Malvinei Urşianu: O lumină la etajul X. Povestea unei femei singure, exilate de propria sa revoltă şi atipicitate, īn interiorul sistemului comunist. Am iubit-o pe Irina Petrescu īn acel film ideologic, care m-a pregătit pentru solitaire-ul meu postrevoluţionar şi capitalist. Stau la etajul 7, de multe ori sīnt invisible şi am prieteni cu care vorbesc zilnic. Iar foie gras mănīnc doar accidental.
_______________________________________
|
|
