SATURNAL
Administrator
 Inregistrat: acum 18 ani
Postari: 508
|
|
12. Inoportune apariţii nocturne!
Vlad Muşatescu
24.05.2008
Cam īntr-un ceas (plus ceva mărunţiş , izbutesc s-ajung la "moara din dud". Nu-i chiar o performanţă, pentru un Fiat 600.
Nu ştiu ce Dumnezeu o fi avīnd "Bombiţa", dar simt că-mi triturează nervii de parcă i-ar pisa īntr-un mojar.
Am fost silit să opresc din două īn două minute. Minimum. E drept īnsă că şi cu benzina sīnt pe sfīrşite. Mereu pene. De tot felul. De motor, de curent, de cauciuc şi chiar de... găină. Că era cīt pe ce să calc şi-o orătanie domestică (dar scăpată pe uliţa civică.
Mīine, după o noapte odihnitoare, īn care sper să dorm buştean, ca un dulce copil (bine dezvoltat), īi extirpez toată măţăraia electrică. O demolez, fir-ar să fie ea de "Bombiţă". Barem să ştiu precis ce se-ntīmplă. După aia, o montez la loc. Dacă voi mai putea!...
Trag maşina chiar līngă tindă. Oricīt sīnt eu de abilitat īn arta şofatului, reuşesc totuşi să patinez lejer pe fīnul de curīnd cosit, proptindu-mă cu masca "Bombiţei" de talpa costelivei construcţii. Dar, fără avarii notabile. Numai bara din faţă a suferit vag, īn partea dreaptă, unde pare să aibă un soi de cucui. Dar şi acesta-i invers, prezentīnd o bolfă alveolară interioară. Nu-i nici primul şi, nici ultimul. Barele celelalte arată mult mai rău. Sīnt vreo cinci, adăpostite īn garaj, unde ruginesc īn pace şi onor.
Nu mă mai satur privind "moara dintr-un dud". Liniştea ce mă īnconjoară - cu excepţia unor gīlgīituri suspecte emise de radiator - pur şi simplu mă terifiază. Nu-mi vine a crede că mai poate exista o asemenea oază silenţioasă pe planeta noastră poluată de zgomot.
Pīnă să descindă amurgul, decid că-i cazul să mai dau ocol morii.
Poezia pe care o degajă īn cantităţi industriale se datorează atīt emoţiei generate de vechimea construcţiei, pesemne de ordinul cītorva secole (minimum două, cīt şi īmbunătăţirilor īntreprinse - probabil de actualul proprietar - īn spiritul respectării stilului bătrīnilor meşteri de odinioară.
După ce pătrund īn interior, constat urgent că una-i afară şi alta-i īnăuntru.
Nu mai există nimic din ceea ce se cheamă moară. A dispărut orice instalaţie. Au dispărut şi pietrele, şi coşul pentru turnarea grăunţelor, şi cīntarul, şi sacii, şi scafele.
Socotind pe degetele de la mīna dreaptă, unde am cinci, moara posedă trei īncăperi. Mari şi late.
Living-room-ul, adică "odaia mare" īn limbajul folcloriştilor locali, căptuşit de lemn de tei, doar rindeluit, conţine o masă, patru scaune, un bufet şi-o laviţă, tot din lemn brut, şi tot de tei, dar prezintă o ciudăţenie. Una singură. Şi bună. Anume, bufetul. Care ascunde un frigider cu compresor, unde s-ar putea adăposti şi-o carcasă īntreagă de bou. Din păcate, suspomenitul frigider nu are īn păstrare decīt trei sticle borţoşele. Pline cu un lichid binecunoscut mie.
O cameră, mai puţin īncăpătoare (pesemne că-i dormitorul), n-are decīt un pat. Dar pat, nu glumă. De patru persoane. Cel puţin. Dar, din stejar masiv. Numai un buldozer l-ar putea muta din loc. Īn pofida masivităţii, somiera se dovedeşte de-o supleţe şi moliciune fantastice. Cea de-a treia īncăpere trebuie considerată bucătărie. Dar, şi sufragerie de toate zilele. Depistez de la prima vista un aragaz cu două ochiuri tari (adică din fontă, nu din ouă, o butelie, o măsuţă cu muşama cow-boy (īn carouri), un bufeţel pentru vase, plin cu străchini, blide, linguri, furculiţe, cuţite, linguriţe. Pretutindeni, identific diverse agregate electro-menajere: rīşniţă cu motor, ibric cu ştecher, dispozitiv de prăjit pīine şi multe alte chestii asemănătoare.
Īntrucīt cineva paraşutează o īnserare de basm, renunţ să mai examinez anexele. Las pentru mīine camera, pivniţa, podul, magazia, garajul (fost, probabil, grajd) şi bojdeuca pentru utilajul agro-alimentar. Vorba populară: "ce nu poţi face azi!...".
Dealtfel, apreciez că mi se cuvine, īnainte de culcare, şi-o mică gustare. Recomandarea dieteticienilor, ca suprimarea cinei, o fi ea sănătoasă, dar la ei acasă. Nu īn condiţiile aerului tare de la Colţiilupchii care modifică metabolismul.
Acum, după ce am experimentat cu brio modestele mele aptitudini culinare, trebuie să mărturisesc sincer, cu mīna pe cord, că... aragazul a funcţionat ireproşabil, generīnd o frumoasă flacără roşie şi foarte puţin fum.
Prăjitorul de pīine s-a dovedit a fi la īnălţime. Pe raftul cel mai de sus al bufetului. L-am probat cu pesmeţi dietetici, gata prăjiţi din fabrică, neavīnd alt produs de panificaţie la īndemīnă.
Rīşniţa electrică de cafea, după ce-a manifestat unele ezitări mecanice, a dat rezultate din cele mai satisfăcătoare, emanīnd şi-un smog plăcut mirositor. Dar cafeaua, pe care o prăjisem īntr-o ulcică (pīnă īi sărise smalţul), deoarece cam trăsese niţică apă (dar curată, din torent), reuşise să acopere aromele chimice ale izolaţiilor arse, de la motorul rīşniţei.
Ibricul (tot electric) n-a dat īn foc decīt o singură dată. A doua oară, a stat cuminte. Dar nici nu s-a mai īncălzit. Nici el şi nici cardiotonica băutură pe care intenţionasem s-o fierb cu preţiosul său ajutor.
Respectīnd (fără exagerări) prescripţiile severe ale dieteticienilor, m-am declarat "sătul" cu anemica mea cină īncropită din rezervele supranormative. Ceai de plante medicinale, cīteva feliuţe de costiţă afumată, prăjite lejer pe tigăiţă, doar atīt cīt să devină crocante, o cutie şi jumătate de brīnză topită ("pentru copii" şi cafea. Turcească, bineīnţeles. Dar şi rece. Plus două "Snagoave", ţepene. La propriu şi la figurat.
Ca să n-adorm de-a-n-picioarelea, mă deplasez moleşit īn direcţia odăii destinate odihnei de noapte. Detestīnd somniferele, sorb din mers, trecīnd pe līngă frigider, o "tabletă" de benedictină. Suficient ca, peste două minute, să mă aflu cuibărit īn patul acela imens. Stau şi-ascult atent ţīnţarul care-mi bīzīie pe la ureche, enervant ca un minielicopter īn misiune de serviciu. Bine că-i numai unul.
Dacă ar fi fost o escadrilă, n-aş mai fi auzit seria de zgomote stranii ce se dezlănţuiesc brusc. Tresar şi mă reped urgent īn papuci. Trag cu urechea stīngă, trag cu dreapta, apoi cu amīndouă. Clar! Sursa de gălăgie se află la subsol. Adică, īn pivniţă. Singura parte a morii pe care n-o vizitasem. Condamnabilă şi nepermisă neglijenţă. Şi mă mai consider şi detectiv de excepţie!
Iar zgomotele se intensifică. Umblă cineva. Fără menajamente pentru somnul locatarilor.
Mă īmbrac īn viteză ca un entuziast recrut de la paza contra incendiilor. O uşă bubuie asurzitor. Fapt care mă determină să mă-ndrept tiptil īn direcţia tindei.
Afară e-o noapte de basm. Cerul incendiat de stele, posedīnd şi-o lună de 50 000 waţi, īmi īngăduie o vizibilitate pīnă la cinci sute de metri. Dar n-am nevoie decīt de cinci. Uşa beciului e dată de perete şi, bălăbănindu-se ritmat, permite filtrarea luminii dinăuntru, īntr-o pīlpīire intermitentă.
Fiind un individ curajos, īndelung verificat, decid să pătrund īn beci. Prima bītă găsită devine īn mīna mea o armă mult mai eficientă decīt "Smith and Wesson"-ul lui Mannix. Din două motive. Nici nu scoate fum şi nici nu face zgomot.
Plin de sīnge rece, īn ciuda zgīlţīielilor ce mi-au cuprins hainele (pesemne, din pricina vreunui curent de aer), intru īn "vestibulul" beciului. De-aici, o scară masivă de stejar coboară vreo patru metri spre catacombele "morii din dud".
Īmi iau inima-n dinţi - slavă Domnului, am o dantură ţeapănă şi corespunzătoare - şi descind treaptă cu treaptă. Scara suferă demn, gemīnd jalnic. Ultima treaptă nu mai rezistă. Cedează, pīrīind sinistru. Īn plină catastrofă, mă agăţ disperat de perete. Dar şi de şalterul luminii. Care se stinge instantaneu. Din beznă, răsună un muget de fiară, īngrozitor, ca-n filmele cu fantome:
- Aprinde, dom'le, becul, că mi se răceşte compoziţia!
Mīna īmi acţionează automat. Şi se face lumină, conform dispoziţiei transmisă de la distanţă.
Privesc uimit īncăperea. Dacă nu-i centru de colectare a sticlelor, atunci precis că-i vinotecă. Asta, judecīnd după flacoanele prăfuite, aliniate īn nenumăratele poliţe de pe pereţi. Pe puţin, o mie de recipiente. Nici n-apuc să descifrez enigmaticele inscripţii de pe butelii şi iarăşi mă aud interpelat:
- Lasă vinurile-n pace, că nu-i īn fiece zi lăsata secolului!...
Excitat negativ, deoarece nu binevoieşte să se arate la faţă, īl corectez urgent pe individ:
- Se zice lăsata secului!
Īn aceeaşi secundă, necunoscutul, dīndu-şi seama că nu-s persoana pe care o aştepta, reacţionează imprevizibil.
O explozie īnspăimīntătoare răbufneşte īn străfundurile catacombelor. Urmează imediat un zgomot insuportabil (peste 110 decibeli) de tingiri răsturnate, fierării prăbuşindu-se, un şuierat de spaimă ca şi cum ar fi scăpat aerul dintr-un compresor gigant, scaune rupte, dulapuri trīntite, o harababură de apocalips, dar şi de sfīrşitul lumii.
Peste cīteva clipe, un fum gălbui, urīt mirositor, invadează odaia īn care mă aflu. Nu mai văd nimic, dar nici nu mai pot respira. Tuşesc īn "forcing", īncercīnd zadarnic să-mi raclez canalizaţia pulmonară.
Pīnă să-i lămuresc situaţia mea de cadre, necunoscutul trece pe līngă mine ca o umbră, mă īmbrīnceşte din mers, după care ţīşneşte pe scări, īn sus. Uşa de la intrarea pivniţei bubuie terifiant. Un curent de aer mă seceră brusc, escaladīnd pe urmele evadatului.
Recuperez rapid, tuşesc mai rar (dar mai adīnc) şi consider că-i timpul să-mi declanşez investigaţiile.
Camera īn care se produsese explozia şi care adăpostise sursele de fum şi curenţi de aer se află la cīţiva paşi de vinotecă. Pīş-pīş şi intru prudent. O gură de ventilaţie, cīt un coş de transatlantic, absoarbe ultimele şuviţe de fum. Īnchid uşa. Şi curentul (de aer) īncetează imediat.
Pornesc la cercetarea laboratorului ce mi se īnfăţişează ochilor. Căci ce altceva poate să fie dacă nu, laborator?
Deflagraţia n-a distrus mai nimic. Totul a fost mai mult zgomot! Un scaun cu picioarele īn sus, un dulap cu uşile deschise, un recipient pe duşumea, un cazan īn care īncă mai fierbe ceva, tingiri, retorte, cleşti, patenturi şi alte unelte necunoscute mie. Ce-a explodat, atunci? De unde-atīta fum şi gălăgie? Ce se meştereşte aici?
Un zdupăit de paşi grei, deasupra capului, mă alertează urgent. E clar. Fugitivul cotrobăie prin "moara dintr-un dud". Mai precis, īn bucătărie, care se află chiar deasupra mea.
Ţīşnesc imediat spre uşă. Mai īnainte de-a mă extrage din enigmatica īncăpere, privirea īmi cade asupra unui element ce-mi īngheaţă sīngele. Din īntregul sistem circulator. Cīteva maxilare, prevăzute cu dinţi strălucitori, rīnjesc la mine semnificativ. Paralizez pentru o secundă. După care, īncep să gīndesc intens. Din mers. Īn plină deplasare spre apartamentele mele.
Acum mi-e limpede īntreaga schemă. Asasinul care-a evadat de-aici, după ce-a ucis cīţiva indivizi, le-a extras măselele, cu fălci cu tot! Dar, cīnd m-o vedea, asasinul o să aibă oarece probleme... Fug şi gīndesc rapid, cu-o luciditate atīt de fantastică, īncīt mă podidesc lacrimile de drag ce-mi sīnt. Dar, să lăsăm exagerările...
Cīnd dau buzna īn bucătărie, uşa-i deschisă. Abia mă pot opri, frīnīnd brusc, īn buza mesei. Care-i din lemn. Suspin adīnc, după care īl caut pe asasin. Acesta, īncă īnainte de sosirea mea, probabil suficient de zgomotoasă, o luase la fugă. Chiar īl aud trīntind uşa de la dormitor.
Cursa contra cronometru durează aproximativ un sfert de ceas.
L-am alergat prin toată "moara dintr-un dud", pīnă ce n-a mai avut scăpare. L-am prins tot īn bucătărie. Unde gīfīia epuizat pe-un scaun, cu coatele rezemate de tăblia mesei.
Abia ţinīndu-mi suflarea, l-am somat, recurgīnd la un truc clasic din repertoriul marilor detectivi:
- Stai că trag!
Asasinul mă priveşte surprins, gīfīind īn continuare. Nu-mi vede arma. Pe care, de altfel, nici n-o posed. Īntr-o pauză, īndrăzneşte să-mi vorbească:
- Nu vezi că stau, măi tu măi? Trage o dată, nu te mai cīcīi!
E nebun. Aşa cum şi presupusesem, de altfel. Deci asasinul e dement.
- Dacă trag, mori! Vrei să mori?
- Ba nu vreau să mor deloc.
Deconcertat, mut trucul pe canalul doi, apelīnd la cealaltă variantă:
- Atunci, nu mai trag!
Să vedem, ce mai face, acuma, nebunul. Precis īşi pierde cumpătul, intră īn derută, după care se predă. Asasinul īnsă, dement care se ia īn serios, īmi face conversaţie:
- Ba trage, dom'le! Trage o dată uşa aia, că rămīnem ţepeni. Nu simţi ce curent e pe-aici?
Nu-i chiar nebun. Pentru că există un curent nemaipomenit. E şi normal, cu-atītea uşi şi ferestre deschise.
Īnchid uşa, īnchid şi fereastra după care deschid interogatoriul:
- Cine eşti dumneata?
- Măi tu măi, dar matale cine eşti?
- Conan Doi!
- Şi unde-i Conan Unu?
Totuşi, dacă nu-i nebun, face pe nebunul.
- E mort!
- L-ai ucis?
- Nu, eu. Viaţa. A murit de bătrīneţe. Dar şi celebru. Cum era să-l omor eu pe sir Arthur Conan Doyle, cel mai mare scriitor de romane poliţiste?
- Păi, eu te-am īntrebat de Conan Unu!
- Domnule, eşti alienat?
- Da de unde! Dentist! Dar matale?
- Romancier!
- Şi de ce mă sperii, măi tu măi? De ce mă faci s-alerg după matale, ca la cursele de cal...
- Pardon! Eu te-am alergat... să dai socoteală de morţii fierţi īn ceaun pīnă la dezintegrare... Nu mă duci pe mine, "dentistule"!
- Măi tu măi, eşti romancier cum sīnt eu popă ortodox! Şi, īntrucīt mă cheamă Naftule Pompadur, pentru prieteni, Tulli, īţi dai seama că aşa ceva nu se poate. Mai bine să dăm cărţile pe faţă! Altminetri te dau pe mīna Miliţiei. Aşa că alege... Ce rost are să-ţi tai singur cracul de sub picioare?
Tulli Pompadur arată conform numelui său ciudat, dar şi trăsnit. Acoperişul capului īi e pleşuv total, ca un fund de ceaun cromat. Īn compensaţie, şi-a lăsat favoriţi bogaţi, de fox sīrmos, iar craniul e-mpodobit artistic, extra-modern, cu plete ce-i atīrnă deasupra umerilor, pornind bineīnţeles de la vīrful urechilor īn jos. Efectul e stupefiant. Ceva īn genul unei sălcii plīngătoare.
Īn materie de īnălţime, asasinul "dentist" depăşeşte cu mult 1,55 m. Dar şi-aici compensează prin artificii de modă. Pe sub pantalonii evazaţi exagerat, de s-ar zice că-s două fuste, poartă cizme cow-boy, dar şi cu tocuri īnalte, "de damă", tipul troci (pătrăţoşi şi cu etaj). Cămaşa din bumbac flauşat, pīsloasă, are o culoare nedefinită, oscilīnd īntre verdele de mlaştină şi sticla de sifon. Īn orice caz, distonează flagrant cu părul morcoviu şi ochii de nuanţa distrugătoarelor flotei de război, pe timp improbabil.
Īn vreme ce "dentistul" mă ascultă, arborīnd un zīmbet sintetic, īi recit autobiografia mea. Pe măsură ce īnaintez īn amănunte, zīmbetul dispare, transformīndu-se īntr-un rīnjet verde, plin de neīncredere.
- Şi fii atent, nu-s numai scriitor, ci şi detectiv.
Rīnjetul dispare. Asasinul cască ochii, gura şi īncearcă să spună ceva. Dar cuvintele se formează abia după eforturi susţinute:
- Maestre, ce mai, eşti tare! Dai un ban, dar stai īn spate. Te pomeneşti că eşti şi detectiv privat!
Am vaga senzaţie că mă ia peste picior.
- Īn nici un caz, privat de inteligenţă, cum par să fie unii asasini amatori. Dă-i drumul la referinţe, să aflăm ce-nvīrţi pe-aici... Ce-i cu maxilarele alea? Cīţi oameni ai ucis?
"Dentistul" ezită, nevenindu-i să creadă urechilor. Nu se aştepta să-l demasc atīt de urgent.
- Scumpe maestre, sīnt tehnician de valoare, n-a murit nimeni cu protezele mele. Ce-ai văzut, matale, sīnt monturi de proteze. Bătrīnul Gulliver mi-a īnchiriat pivniţa, să-mi fac lucrările de laborator. Iar īn căzănel, fierbeam un material nou, pentru īnlocuirea cerii de luat măsură. De unde-ai mai scornit şi chestia cu asasinatele?
- Şi explozia? Şi fumul? - īl interoghez eu strīns.
Tulli Pompadur īncepe să tremure. Trupul īi e zguduit din ce īn ce mai intens. E clar. Īl cuprinde panica.
- Nu ştiu ce soi de romane oi fi scriind, matale, dar habar n-ai de fizică.
- Lasă-mă cu fizica! Exploziile aparţin de chimie...
Pompadur tremură spasmodic. Chipul īi e străbătut de grimase, abia se poate stăpīni. Nu-l mai ţin nervii.
Dar izbucneşte īntr-un hohot de rīs fantastic, monstruos. Rīde total, din īntreg trupul. I se scutură de rīs şi mīinile, şi picioarele, şi pletele marginale.
- Ha! Ha! N-ai īnţeles că eram īn pragul unei descoperiri epocale? Cīnd ai rupt scara, tocmai dădusem de soluţie. Se vede īnsă că materialul a intrat īntr-o fază neaşteptată şi-atunci a făcut fīs. Un fīs ceva mai tare, cu mult fum. Mi-ai distrus cariera şi viitorul şi-acum vrei să mă scoţi şi asasin... După ce mi-ai tulburat opera de creaţie, de invenţie īn stare pură, mai ai şi pretenţii? Mă faci să te alerg prin toată casa, să cred c-au năvălit tīlharii şi mă scoţi, tot pe mine, erou de roman poliţist! Nu ţine, nene Conane! Mai bine erai Conan Unu, nu Doi.
Mă intrigă ultima sintagmă a presupusului criminal.
- De ce?
- Pentru că ăla-i decedat! Aşa mi-ai spus! Şi-atunci nu mai aveam necazurile de-acum...
Īl privesc oarecum surprins. Fusesem cīt pe ce să comit o groaznică eroare detectivistică. Pompadur se uită la mine atent. Apoi, brusc, propune:
- Hai să gustăm ceva! Ai vreo băuturică?
Apreciez favorabil şi chiar flatat ideea dentistului.
- Băuturică s-ar mai găsi, scumpul meu asasin, dar de-ale gurii, ioc!
- Nu contează, maestre! Are băiatul... Dau o fugă pīnă-n beci, să-mi iau desaga cu unelte şi alimente... Vin imediat!
Pīnă să dispară pe uşă, strig īn urma lui:
- Lasă uneltele, adu doar alimentele...
Ce mai tura-vura, am fost dus. Ca un dulce copil. Fiindcă dentistul nu mai vine. A trecut un sfert de ceas de cīnd īl tot aştept. S-au auzit, un timp, nişte zgomote, dar nu cred să fi fost produse de el. Păreau exterioare "morii dintr-un dud".
Analizīndu-mi critic erorile, mă condamn aspru şi pornesc īn căutarea dentistului. Dar, dacă nu-i totuşi dentist, ci numai un biet assasin?
Īngrozit de perspectivele oferite de supoziţia mea ultimă, mă avīnt iarăşi pe scara beciului. La vale. Uit de treapta frīntă şi iarăşi mă sprijin de şalterul luminii. Care, bineīnţeles, se stinge. Īn clipa cīnd o aprind, īn virtutea experienţei dobīndite, un zbieret infernal face să mi se zbīrlească părul, īn ciuda faptului că-l port tuns scurt (8 milimetri).
Zbieretul capătă precizie. Disting chiar şi cuvinte.
- Tulliiiii! Tulliiiii! Ieşi afară, nefericitule! N-are rost să te ascunzi! De la patru te-aştept sub nucul din livadă!
Glasul răguşit, gros şi dogit zdravăn, īmi īngăduie să diagnostichez un excesiv consum de tutun.
Pornesc invers, să ecaladez treptele, dar īn capul scării mă īntīmpină o apariţie de "science-fiction", dar din genul celor "vizionate" īn filmele de groază. Joimăriţa (fantomă folclorică e-n minijupă, o minijupă atīt de scurtă, īncīt mă-ntreb dacă personajul nu şi-a uitat cumva fusta acasă.
Bătīndu-i lumina īn ochi, joimăriţa nu mă distinge şi mă cheamă la sentimente umane:
- Hopa sus, drăguţule, să-mi dai socoteală! Cine ţi-oi fi īnchipuind că eşti, mă zambilică, de mă laşi să te-aştept cu ziua? Te crezi vreun Belmondone, Florică Piersic sau Alan Dalan? Agită-te, nu mai sta de lemn-Tănase, că mă enervez la sistem! Nu-s eu iubita ta?
Interzis, şi neavīnd ce răspunde, intreprind rapid un examen al fantomaticiei īnfăţişări. Pare femeie. Dar nu s-ar zice!
Coafură nu posedă, adică-i tunsă atīt de mic, īncīt mă paşte bănuiala că şi-a montat pe cap o perie de aspirator. N-am văzut, pīnă azi, o mostră a modei acesteia. E prima. Dar, de neuitat. Īn loc de bluză, aşa cum s-ar cuveni unei persoane de sex (sigur) feminin, e-mbrăcată īntr-un cojocel cu blana pe dos, fără mīneci. Īntr-o peliculă cu eroi din comuna primitivă, ar fi făcut furori. Dar nu mă-ngrijorează aspectul ei de exponentă a matriarhatului īn plină dezvoltare, ci bīta pe care o suceşte şi răsuceşte īn mīna stīngă. O recunosc. E bīta pe care intenţionasem s-o utilizez la prima acţiune de anihilare a intrusului din beci.
Mă trezeşte la realitate glasul ei, frumos dogit:
- Mă ţii afară? Nu mă inviţi? Ori ai pe cineva īnăuntru... Poate, pe scofīlcita aia de doctoriţă, ai? Atunci, nu te mai deranja! Că vin singură!
Cīnd văd că-ncepe să descindă prima treaptă, consider că-i cazul să examinez cīt mai adīnc beciul. Bat rapid īn retragere. Īn ciuda languroaselor solicitări ale femeii primitive, exprimate īn cel mai dulce stil paleolitic:
- Nu te grăbi, nebunaticule, acuma-s līngă tine!
Sīnt confundat cu Tulli. Şi nu-mi convine deloc.
Pīnă una alta, dau să mă refugiez īn laboratorul dentistului.
- Tulliii! Prieten drag! Aşa mă primeşti?
Īn timp ce-şi perfecţionează vocalizele, joimăriţa degringolează zgomotos pe scară. Dar nu ţine seamă de treapta cu pricina şi nimereşte direct īn rafturile vinotecii. Zuruitul sticlelor sparte abia reuşeşte să acopere urletele de groază ale bizarei īntruchipări. Apelīnd probabil la acelaşi īntrerupător, accidentata stinge lumina. Dar urletele cresc īn intensitate şi frecvenţă.
- Salvează-mă, nefericitule! Vrei să mă-nec?
E femeie. Sīnt bărbat. Trebuie s-o salvez. Fac deci drumul invers.
Bījbīi prin beznă, mai dărīm şi eu un raft cu sticle, apoi o pescuiesc dintre cioburi şi băltoacele de vin.
Atmosfera a devenit apăsătoare. Minimum 14 grade. Nu Celsius, ci alcoolice. O trag de miţele cojocelului hippy. Bundiţa rezistă. Nu rezistă īnsă nervii primitivei. Mă ia īn braţe, aproape sugrumīndu-mă, după care īncepe să ţipe din nou. De astă dată, cu o voce ieşită de la reparaţie capitală. Nu mai sună dogit, dar nici răguşit.
- Tulliii! Ce-ai păţit? De ce nu te pot cuprinde?
Leoarcă de emoţie, precum şi de vinul īn care m-am bălăcit, caut īn disperare şalterul. Destul de dificultuoasă operaţie, avīnd īn vedere că-s cu făptura de grumazul meu.
- Stai blīnd, cucoană! - īncerc eu să-i temperez panica. N-ai cum să te-neci! Cel mult există şansa să te-mbeţi cui!...
Dar individa orăcăie şi mai strident:
- Spune-mi ce se-ntīmplă, că-nnebunesc! Ţi s-a schimbat şi glasul. Ce vrăji ţi-a făcut Naiba? Tulli, tu eşti sau altul?
Pīnă aprind lumina, consider că-i mai echitabil s-o lămuresc pe loc.
- Altul, cucoană, altul!
Se face lumină. La propriu, dar şi la figurat.
Reprezentanta matriarhatului īmi impulsionează o mişcare de respingere, mai exact un brīnci romānesc. Cad lejer pe cīteva sticle insuficient zobite, desăvīrşind astfel operaţia. Dar mă culeg īncet, de pe jos, īn vreme ce-o aud pe individă explodīnd:
- Cine eşti, grăsunule?
Am impresia că devine agresivă, deci īi răspund pentru a evita deteriorarea, īn continuare, a relaţiilor:
- Al Conan Doi, scriitor, cu permisiunea dumneavoastră...
Numele meu o lasă rece, dar şi nepăsătoare.
- Ce cauţi aici?
- Nimic. Sīnt la mine acasă, adica la gazda mea...
- La Naiba? Şi unde-i Tulli?...
- A plecat la oaste şi n-a mai venit! Adică, pardon, după alimente!
E clar că nu trezesc cine ştie ce īncredere, deoarece primitiva mă apucă de piepţii cămăşii şi mă scutură de sar din mine numai stropi de vin superior şi vechi. Aşijderea se īntīmplă şi cu cojocelul ei, care-i īmbibat ca un burete. Īn plină abureală alcoolică, arătarea cere urgent explicaţii:
- Aiurea! Nu ţine! V-aţi īnhăitat amīndoi şi v-aţi pus pe petreceri deocheate! Unde-i sfrijita? Nefericiţilor, ce-aţi făcut cu ea?
Deoarece, momentan, sitemul neuronic nu-mi prea funcţionează corespunzător, zăbovesc īntrucītva cu răspunsul. Mai ales că n-am ce să-i spun. Dar sălbatica īşi recuperează bīta pierdută, ceea ce mă determină să zvīcnesc, īntr-un demaraj spectaculos, spre scară.
Rulīnd pe-o sticlă nespartă, survolez īntr-o secundă treapta frīntă a scării, după care ma aflu (cam brusc) la jumătatea scării, dar īntr-un timp record. Insolita făptură roteşte bīta şi-o zvīrlă ca un bumerang. Presimţind impactul, īmi plec oportun capul. Şi, totuşi, răsună un răcnet de durere cumplit.
- Auuuu! Aoleu! De ce mă lovişi?
Nu-i glasul joimăriţei. Nici cel dogit, nici cel reparat. Sună altfel, mult mai melodios, din direcţia intrării īn pivniţă, īntr-o tonalitate dureros-melancolică. Ridic privirea.
Īn cīmpul meu vizual, se īncadrează un cap ţinut vīrtos īntre mīini. Sub cap, urmează detaliile de rigoare: un gīt (scurt şi gros, maximum 3 cm), trupul butucănos şi īndesat, extrem de lat la umeri, braţe care susţin devla otīnjită de bītă, noduroase, cu muşchi enormi, ca nişte parizere de la "Mistreţul", precum şi perechea de picioare pe care o posedă orice individ normal, īnsă anormal de bondoace şi lateral deformate. Tipul pare pitoresc, mai ales īn materie de bocete. Cīnd īşi echilibrează craniul din mīini, bulbuchează nişte ochi exoftalmici, fioroşi şi verzi. Din capul scării, unde apăruse cu totul intempestiv, trīmbiţează īn si bemol minor:
- Bine, măi Polina neichii, ce cătaşi, matale, cu buflea ăsta, aici, tomite īn beciul domnului Gulliver? Tăinuirăţi īmpreună, ai?
Primitiva nu pare surprinsă.
- Mă priveşte-n personal! Venisem după Tulli şi uite ce-am găsit!...
Īn mai puţin de trei secunde, nici una mai mult, intrusul, oricīt e dīnsul de oacheş, virează rapid spre roşul cel mai stacojiu. Dacă o ţine tot aşa, precis face o criză de hipertensiune.
- Muică, de ce mă făcuşi, tu, oltean? E şi Tulli aici? Va să zică, te īntīlneşti şi cu felcerul ăla, de măsele? Bravo ţie, Polina neichii! Ştii cīt ţin la matale!... De ce mă amărīşi?
Īn vreme ce olteanul (declarat oficial) īncepe să coboare scara, mă retrag discret īn direcţia laboratorului. "Polina neichii", puţin intrigată de roşeaţa răuprevestitoare a bondocului, mă urmează. Intrăm urgent īn laborator. Olteanul, după noi.
- Ia starăţi o ţīră, fraţii mei! Unde-i felcerul? Că nu-l văzui!...
Īntreprind şi eu aceaşi mişcare de rotaţie a ochilor, ca şi bondocul. Nici urmă de Pompadur. Are el nume de marchiză franţuzoaică, dar a īntins-o foarte englezeşte.
- Ia spune, matale, bufleo, nu cumva fuseşi singur cu Polina?
Pronia cerească intervine. Din aspiratorul instalat deasupra vetrei laboratorului, īn loc să iasă fum, porneşte să curgă praf şi moloz. Iar din mijlocul norului de colb, se detaşează, stingherit foarte, Tulli!
Singurul care se arată īncīntat de miraculoasa ivire a "dentistului" sīnt eu. Ceilalţi reacţionează diferenţiat, īn vreme ce se scutură de praful ce li se aşterne pe păr, umeri şi haine.
- Ce făceai īn burlanul ăla, dragule? - se interesează, oarecum furioasă, suspomenita Polina. Acolo mă aşteptai?
Olteanul, cīnd aude că Pompadur e īnnobilat cu titlul de "drag", vede roşu īnaintea ochilor. Priveşte abraziv la Polina, reproşīndu-i languros, dar şi mormīntal:
- "Dragule"? Aschimodia asta de felcer? Mie īmi spuseşi că n-ai timp, din pricina vizitelor, iar cu el īţi dăduşi īntīlnire īn beci şi-n cotlonul ăla? Frumos, neică, frumos... Bun!
Tulli Pompadur, jignit de epitetul bondocului, scutură nervos din plete. Alt nor de praf se īmprăştie īn atmosferă. Fără voie, sīnt nevoit să strănut copios.
- Şi tu, bufleo, cine-mi eşti? Ce-nvīrteşti pe-aici? Tot cu Polina? - mă interoghează olteanul, insidios.
Privesc semnificativ la dentist, apoi la femeia īn ţoale de blană, aşteptīnd din partea lor explicaţiile cerute de fiorosul personaj. Ambii se fac că plouă. Īn disperare de cauză, iau singur cuvīntul:
- Domnule... Nu ştiu cum te cheamă...
- Leoveanu mă cheamă, bufleo, dar n-are importanţă... Geca Leoveanu, zis şi Zbanţ! Zi mai repede, ce-avuseşi de tăinuit cu Polina?
- Domnule Zbanţ...
- Nu-i bine aşa, ci Geca Leoveanu-Zbanţ, că nu mīncarăm amīndoi dintr-o strachină, să-mi zici pe numele de reverenţă... Zbanţ īmi spun numai prietenii. Şi nu văzui să fim aşa ceva... Mai curīnd, dimpotrivă...
- Mă rog! Domnule Geca Leoveanu-Zbanţ, e clar pentru orice cretin că-s o victimă...
- Ce spuseşi? - mă īntrerupe olteanul. Eu nu-s orice cretin, pentru mine abia urmează să devii victimă... Dacă nu-ţi lămureşti situaţia şi īncă, repede, va trebui să discutăm īn contradictoriu.
Profitīnd de īncīntătoarea perspectivă ce mi-o oferă olteanul, Tulli Pompadur se īndreaptă pīş-pīş spre ieşire. Cīnd ajunge īn preajma uşii, īmi aruncă o privire, īmi face un gest de adio, dar care poate fi interpretat şi ca un avertisment că olteanul e deranjat cerebral, după care demarează īn trombă.
- Tulli, nu-o tuli singur, că vin şi eu! - strigă alarmată Polina. Cu care prilej se agită şi dīnsa īn aceaaşi direcţie.
Din clipa aceasta, situaţia se deteriorează grav.
Cīt e Geca Leoveanu-Zbanţ de gros şi scurt, manifestă o agilitate ieşită din comun. Din simpla extindere a piciorului drept, īi pune o piedică magistrală dentistului. Acesta cade, dar Zbanţ īl apucă elegant de plete şi-l ridică la nivelul său. Pe Polina o ajunge imediat, o ia sub braţul stīng şi se īntoarce spre dentist.
Acesta, văzīndu-l cu balotul, se deplasează rapid spre tubul de aerisire. Depunīnd eforturi incredibile, porneşte să-l escaladeze. Nu i se mai văd decīt picioarele. Apoi, nimic. A dispărut.
Zbanţ o eliberează pe Polina, apucă cu amīndouă mīinile marginea burlanului şi-ncepe să-l zguduie. Mai īntīi, apare un nor de colb, apoi cizmele de cow-boy ale lui Tulli. Dar, fără dentist. Pompadur urmează, īnsă peste cīteva secunde. Tot īntr-un vīrtej de praf.
- Haide, cucoană, să plecăm repede de-aici, că nu-i a bună! - īi sugerez eu persoanei ce-avea pretenţii asupra dentistului.
Pīnă ce olteanul īl scutură bine de praf pe Pompadur, niţel cam brutal, reuşesc s-ajung la scară, īnsoţit de femeia cu blană. Urcă accelerat treptele, fără pagube. Cu excepţia celei frīnte, care de astă dată s-a detaşat complet din ancadrament.
- Degeaba fugirăţi, că vă prinz! - strigă din urma noastră olteanul dezlănţuit, dar şi frenetic.
Mă īndoiesc serios de afirmaţia lui. Mai ales cīnd īl văd şi pe Tulli Pompadur escaladīnd vertiginos scara. Cam īmpidicīndu-se īn poalele pantalonilor săi ultramoderni, dentistul ne-ajunge spectaculos, avertizīndu-ne:
- Măi tu măi, măriţi pasul, că vine nebunul după noi... Zadarnic am īncercat să-l lămuresc... Nu pricepe nimic. Sau nu vrea. Orbit de gelozie, e-n stare de orice!
Primitiva, care aleargă alături de mine, īn dreapta mea, īl admonestează verbal şi din mers pe Tulli:
- Normal! Cine te-a pus să te iei la bătaie cu el?
Gīfīind, Pomadur explică:
- N-am dat īn el, măi tu măi. I-am expus realitatea. Iar el nu-nţelegea şi se străduia să mă lovească. Dar n-a reuşit. Am evitat pumnul, mai dibaci ca Foreman, iar Cassius Clay al matale a nimerit īn căzănelul de substanţă. Mīine, va trebui să-l curăţ cu tiner, c-altminteri nu se desprinde. Cīnd a vrut să mă otīnjească din nou, cu mīna liberă, iar am eschivat. Aşa că vine după noi cu ambele mīini ocupate. Una e plină de ceară pentru măsuri, iar cealaltă e prinsă īntre două proteze cu arc de oţel...
Alergăm tustrei prin livadă, fără o ţintă precisă. Exact cum īmi recomandaseră prietenii mei, dieteticienii, pentru cura de slăbire. Să mă vadă acum, mai că m-ar pupa!
- Uite-l că vine! - urlă Polina. Zambilică, hai să fugim amīndoi spre sat. Că sīntem mai antrenaţi. Şi să-l lăsăm pe domnul Conan, tot e cīt doi, să discute prieteneşte cu nebunul...
- Imposibil! - răspunde alertat dentistul. E mai gelos pe dīnsul, decīt pe mine.
Zdupăitul paşilor lui Geca Leoveanu-Zbanţ se aude din ce īn ce mai aproape.
Pe moment, īmi vine o idee genială.
- Fraţilor! Staţi şi nu mīnaţi! Sus, īn nucul ăla, bătrīn!
Surprinşi de simplitatea şi eficienţa ideii, fugarii de līngă mine se opresc uluiţi. Numai Polina īntreabă:
- Şi tălică cum te sui īn pom?
- Cīnd eşti īn pom, aşa cum ne aflăm noi, acum, nu mai e o problemă să efectuezi operaţia şi la propriu... O să mă ajute Tulli...
Neīncrezătaore, primitiva īl suţine pe Tulli, care se face capră, să mă sui pe spinarea lui.
Deşi coloana vertebrală a dentistului cam pīrīie, izbutesc să mă caţăr pe prima cracă (mai zdravănă a nucului. Apoi īntind mīna şi-o trag pe Polina. Amīndoi īl săltăm pe dentist, care nu mai avea puterile necesare, arătīnd oarcecum demolat.
Văzīndu-i atīt de neajutoraţi, preiau iniţiativa şi conducerea operaţiei.
- Răspīndiţi-vă prin frunzişul nucului!
Indicaţiile mele sosiseră cam tīrziu. Geca Leoveanu-Zbanţ se afla de mult la umbra nucului bătrīn, privind la gimnastica noastră de īnviorare. Cu-o mīnă plină de plastilină dentară, de nu-şi putea desface degetele, şi cu cealaltă īntre colţii straniului aparat dentar, arată ca un strigoi.
- Ha! Ha! Ajunseră-ţi īn pom, iubiţilor! Acolo să vă culcaţi, că eu nu mai plec de-aici! Tot vrurăţi să vă-ntīlniţi, amorezilor!
Are dreptate olteanul. Dacă n-acceptă să plece, cel mai bun lucru ar fi să ne culcăm īn pom.N-am mai īntreprins aşa ceva niciodată, dar merită să-ncerc.
Polina īl trage pe Tulli după ea, īn căutarea unei crăci mai spaţioasă, confort sporit. Ceea ce īnsă nu-i convine lui Zbanţ.
- Lasă-ţi felcerul singur! Ce te băgaşi īn braţele lui! Culcă-te unde vrei, Polina neichii, īnsă fără indivizii ăştia.
Cavaler, aşa cum am fost īntotdeauna, īi ofer primitivei lăcaşul meu. Acceptă. Păcat. Pentru că, īn timp ce mă deplasez īn căutarea unei repartiţii mai acătării, craca cedează, se frīnge, pīrīind īnspăimīntător. Fără să mă sperii, īntind mīinile să mă agăţ de ceva. Şi chiar aşa se şi īntīmplă. Mă agăţ de Polina şi de Tulli. Care se prăbuşesc laolaltă cu mine. Noroc că sīntem īnsoţiţi de īntregul frunziş al ramurii, că nu ştiu ce s-ar mai fi ales de oltean.
Din pricina dīrzeniei lui Zbanţ, care nu vroise să ne piardă din ochi, cădem (nu chiar planat) drept peste el. Polina se zbate īn braţele lui, care braţe, din motive fireşti, nu mai acţionează normal. Sīnt moi şi fleşcăite, ca ale unui manechin. Observ īnsă dispariţia aparatului dentar. Bănuiesc că Zbanţ e puţin leşinat. Să zică merci că nu i-am căzut īn braţe. Atunci leşina ceva mai mult. Īn timp ce-i acordăm primul ajutor lui Geca Leoveanu-Zbanţ, Polina se repede īn direcţia "morii dintr-un dud", să aducă nişte benedictină. Īi dădusem adresa frigiderului, deşi acum am impresia c-o cunoştea mai demult.
Dentistul īi desface dinţii lui Zbanţ, destul de dificultos, cu-o joardă ruptă din creanga nucului. Cīnd pornesc să suflu aer īn plămīnii sleiţi ai olteanului, simt pe buze amăreală de nucă verde.
- Daţi-i să bea! Ne sugerează Polina, īntoarsă din expediţia īntreprinsă.
Iau sticla din mīna straniei făpturi şi constat o scădere apreciabilă a nivelului lichidului.
- Mata ai leşinat sau Zbanţ?
Reproşul meu o lasă total şi global indiferentă. Torn īn gura deschisă a victimei o doză apreciabilă de benedictină. Restul īl torn īn subsemnatul, deoarece simt că-mi vine şi mie să leşin.
Aşezaţi la umbra nucului bătrīn, īn plină beznă a nopţii, dar luminaţi de reflectorul de ceaţă al lunii, tăifăsuim de peste o jumătate de ceas, fără a uita să conversăm, din cīnd īn cīnd, şi cu butelca de benedictină medicinală.
Parcă s-a clarificat şi situaţia. Femeia, cu numele de Polina, se ocupă de naşterea copiilor din Colţiilupchii, pe post de moaşă comunală. O cheamă Polina, dar şi Ţilimindriu. Trăsnit nume! Parcă Tulli Pompadur sau Geca Leoveanu-Zbanţ ar suna mai puţin anormal. Dar nimeni n-are nici o vină. Geca o curtează pe Polina, cam violent şi agresiv uneori, iar Polina, spre deosebire de Zbanţ, mai puţin violentă, dar suficient de incomprehensivă, īl curtează pe Tulli Pompadur. Cel puţin aşa deduc eu. Iar tot puterea deducţiei mă īndriduieşte să conchid că dentistului nu-i este cītuşi de puţin agreabilă asiduitatea moaşei, precum nici Polinei nu-i surīde amorul melancolic al olteanului.
Cīnd aflu profesiunea lui Zbanţ, parcă īnţeleg aprehensiunile moaşei. Geca Leoveanu-Zbanţ lucrează pe post de tehnician veterinar. E clar. Nu poate obţine cīştiguri suplimentare, montīnd proteze vacilor şi oilor din Colţiilupchii. Tratīnd tegnafesuri sau febre aftoase, nu te-alegi cu "Trabant" la scară. Precis că astea-s gīndurile ce se vehiculează prin creieraşul distinsei moaşe comunale.
- Nu sufăr de nimic! Am venit să văd dacă ai reuşit să te instalezi ca lumea şi dacă ai somn liniştit şi īmpăcat! Acuma plec, stăpīne, nu mai am timp. Se apropie zorile, au īnceput să cīnte cocoşii. Nu-mi plac soarele, nici lumina. Şi-apoi trebuie să gīndesc veştile oaspeţilor din Adīncuri. Sper că nu te-au deranjat prea mult prietenii mei, Polina, Tulli şi Geca. Mai sīnt şi alţii. Ai să-i cunoşti mīine. Cīnd eşti invitatul meu. Să ne cunoaştem mai bine, să stabilim condiţiile īnchirierii... Numai dacă ţi-a plăcut, bineīnţeles, "moara dintr-un dud".
Nici nu-mi dau seama cīnd a dispărut. Dar a lăsat pe urmele lui un miros ciudat, de pucioasă. Nu-i vremea īnsă să mă las cuprins de misticisme. Mai am īn frigider o sticlă de benedictină. Şi miroase altfel decīt sulful emanat de prezenţa lui Naiba şi-a cerberilor săi. "Satan" şi "Belphegor".
Trăsnetele scurtcircuitează instalaţiile de pe catapeteasma cerului. Aşa, din senin. Peste mai puţin de-o secundă, răpăie şi ploaia. Nu-i ploaie şi nici aversă. E rupere de nori. Dacă o ţine tot aşa, pornesc curīnd la vale, cu moară cu tot. Pīnă să mă refugiez īn dormitor, dezlănţuirea naturii s-a potoloit, ca prin miracol.
Doamne, īmi zic eu, prea multe minuni pe-aici, ca să fie lucru curat. L-o fi chemīnd pe bătrīn Gulliver, dar Naiba tot Naiba rămīne. Trebuie să investigăm atent ce se īntīmplă la Colţiilupchii, altminteri nu mai avem dreptul să ne considerăm detectivi.
Vorbind mereu la plural - şi zău dacă ştiu de ce -, adormim ca nişte dulci copii. Noi. Conan Doi.
(va urma)
_______________________________________
|
|
