SATURNAL
Administrator
 Inregistrat: acum 18 ani
Postari: 508
|
|
Poveste cu final deschis
Ruxandra Mihăilă, Ruxandra Tudor
10.04.2007
Atestat documentar pe la 1450, satul Grid se īntinde la poalele munţilor Făgăraş, fiind ultimul, care īnchide, practic, un lanţ de sate, īnglobat administrativ, alături de Veneţia de Sus şi Veneţia de Jos, īn comuna Părău. Satul a avut, de-a lungul timpului, o dinamică culturală autentică, fapte susţinute şi de activitatea Societăţii "Tinerimea romānă", ca şi de construirea, īn anul 1933, de către săteni, a unei săli de teatru (impropriu numit cămin cultural, clădirea fiind gīndită şi proiectată ca spaţiu de desfăşurare a actului scenic, cu toată "recuzita" specifică . Interesant de menţionat īn acelaşi sens este păstrarea formelor arhaice de colinde, dramatizate, care se cīntau alternativ, pe echipe. Din toate acestea, azi, nu se mai īntīmplă nimic. Dacă īn anul 1859 statisticile indicau aproximativ 1100 de locuitori, iar īn 1950, aproape 1760, īn prezent satul nu numără mai mult de 400, īn majoritate vīrstnici. Azi, gridanii trăiesc din amintiri... Şi totuşi... prin uşa īntredeschisă a sălii de clasă se aud versuri din "Turcă"... Postmodernitatea se revendică de la tradiţie?!
Pe vremuri, a fost minunat...
Şcoala din Grid este o clădire mică, dar mīndră, īn ciuda schelelor reci de metal care o īmpresoară, ştirbindu-i frumuseţea. Intrăm, făcīndu-ne loc printre saci de ciment şi moloz, şi īncercăm să ajungem la o clasă din care răzbat glasuri de copii: "Taci, fiule, nu mai tīngui, / C-a trecut de miez de noapte / Şi s-or scula trei preoţi / Şi mi-or bate toaca-n cer....". Īn momentul īn care īntredeschidem uşa, 15 perechi de ochi curioşi se aţintesc asupra noastră! O mīnă de copii vioi şi foarte curioşi repetă pentru serbarea de Crăciun. Sīnt vizibil ruşinaţi de prezenţa noastră la mica lor reprezentaţie, dar doamna īnvăţătoare nu-i lasă să stea prea mult pe gīnduri, căci timpul nu mai are răbdare...
Gheorghe Boeriu (68 de ani) ne povesteşte de "turca" din vremea lui. Pregătirile īncepeau cu aproape o săptămīnă īnainte de Crăciun. Turcaşii īşi alegeau "vătaful", "crīşmarul mare", "crīşmarul mic" şi cinci feciori "de rīnd" şi īnchiriau o casă al cărei proprietar devenea "gazda turcii", unde se strīngeau să repete colindele şi să īmpodobească turca. "Aceasta era īmbrăcată īntr-o faţă de masă ţesută la război de care se prindeau baticuri şi panglici colorate, curele ţintuite şi peste 30 de clopoţei. Gătirea turcii lua mai mult de o săptămīnă - feciorii se schimbau des, «manechinul» neputīnd să stea īnţepenit mai mult de două-trei ore. Se fixau coarnele şi īntre ele se īnşirau peste o sută de inele şi se aranjau fălcile care, trase de sfori, se izbeau una de alta, bătīnd după muzică." Īn seara de Ajun, turcaşii mergeau din casă īn casă, īntīi la mai-marii comunităţii (preot, īnvăţător, primar), apoi la ceilalţi săteni. "Īn casă intra mai īntīi vătaful, cu o măciucă cu flori sculptate la preducea īn mīnă, apoi crīşmarul mare, crīşmarul mic şi ceilalţi feciori. Ultimii erau colindătorii care, īmpărţiţi īn două echipe, īşi dădeau replică şi cīntau pe rīnd, ca īntr-un dialog pe versuri şi muzică. Īn timp ce se cīnta colinda, se juca turca. La sfīrşit, vătaful mulţumea gazdei cu vorbe meşteşugite şi tot alaiul pleca la casa următoare. Unul dintre tineri, numit «iapă», era de la īnceput īnsărcinat să ia darurile de pe masă şi să le vīre īn desagi - un colac mare, īmpletit, o bucată de carne şi bani («galbini»)." Interlocutorul nostru a ţinut să precizeze faptul că īn anul 1942, pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, s-a organizat un concurs pe tema obiceiurilor de Crăciun, prilej cu care turca din Grid a obţinut premiul I.
Valeria Cornea (83 de ani) - care a avut mult de suferit de pe urma "dosarului" de la Securitate al fratelui său, Gheorghe Urdea-Slătinaru, fruntaş luptător anticomunist, īncadrat īn grupul de Rezistenţă din munţii Făgăraş, activitate care s-a soldat cu ani grei de temniţă şi cu persecutarea īntregii familii - ne povesteşte despre un alt obicei de Crăciun - furatul portiţei. "Dacă nu erai atent, rămīneai fără poartă! Mai ales dacă īn casa respectivă locuia o fată, se fura portiţa şi se ascundea pe unde nu gīndeai. Pīnă o găseai, stăteai fără!" Se mai furau şi alte obiecte din ogradă: car, plug cu rotile, diferite unelte. Gospodarul īncepea noul an căutīndu-şi prin sat acareturile. Viorica Urdea (72 de ani) īşi aminteşte cum, de Bobotează, se sfinţea apa din vale, din care sătenii păstrau tot anul şi o foloseau ca să īndepărteze farmecele, obicei care se păstrează şi azi. Victoria Coman (69 de ani) ne povesteşte despre "poteca iubirii": "Dacă doi īndrăgostiţi erau vecini, īn noaptea de An Nou băiatul presăra grīu, paie sau fīn de la poarta fetei pīnă la el, mărturisindu-şi astfel deschis iubirea". Pe vremuri - ne spune Valeria Urdea (86 de ani) - "oamenii se īntīlneau de sărbători, petreceau şi aşteptau copiii cu Steaua, de Anul Nou. «Interpreţii» erau īn număr de patru - īmpăratul Irod şi cei trei Crai de la Răsărit -, aveau săbii de carton īnvelite īn hīrtie colorată, iar Steaua era făcută dintr-un ciur, īmbrăcat tot īn hīrtie īmpodobită cu steluţe din poleială. Copiii se luau la īntrecere care să aibă cea mai frumoasă stea, astfel īncīt «confecţionatul» se făcea pe ascuns şi lua destul timp".
Cu mască, fără mască...
Pe vremuri nu exista Crăciun fără spectacol. Teatrul a fost pentru sătenii din Grid propriul mod de exprimare spirituală, iar "nevoia de teatru" a constituit īntotdeauna un subterfugiu. Dispoziţia gridanilor pentru "joc" este o trăsătură definitorie - ei pot produce spectacol instantaneu, transmiţīnd bună-dispoziţie generală. Munca īn echipă printr-o organizare perfectă, liber-consimţită, a stat la baza acestor proiecte teatrale asumate, "teatrul din Grid" devenind īn timp o instanţă de "producţie teatrală" ce a asigurat longevitatea acestui fenomen. Memoria colectivă păstrează īncă ecourile acestor iniţiative locale, de la teatrul popular, la piese scrise de săteni, pīnă la teatrul cult. Această emulaţie era susţinută şi de studenţii sosiţi "acasă" īn vacanţă, care au preluat exemplul părinţilor, continuīnd tradiţia. Mai pot depune mărturie cei care au jucat odinioară īntr-o piesă de Moličre, īn Năpasta şi O scrisoare pierdută de Caragiale, īn Steaua fără nume, sau Tache, Ianke şi Cadīr. Sătenii au "pus īn scenă", "poate nu la fel de bine ca artiştii de Bucureşti, dar cu la fel de mult suflet" multe titluri, dar "asta se īntīmpla pe vremuri, nu-mi mai amintesc foarte bine toate piesele" - ne mărturiseşte Dorina Boeriu (66 de ani). N-a uitat īnsă - şi ne povesteşte īn detaliu - "patima" pe care teatrul o năştea īn sufletele "actorilor": "Cīnd am jucat Moličre, mai că m-am certat cu colegele mele care erau mai şcolite - ele făcuseră şi liceul, eu am numa' opt clase. Am fost aleasă să joc īn rolul soţiei personajului principal, lucru cu care ele nu au fost de acord, fiind fete cu şcoală. Acest fapt a provocat oarecari nemulţumiri, dar piesa a fost o reuşită, pe scenă ne simţeam bine īmpreună." Toţi "actorii" erau prieteni şi munceau "pe brīnci" pentru a nu-şi dezamăgi spectatorii.
Pe vremuri toţi sătenii mergeau la biserică īn ziua de Crăciun. După ce se terminau petrecerile, nu exista ca oamenii să nu meargă la slujbă, oricīt de răguşiţi sau de obosiţi ar fi fost. Părintele Ştefan Bodoran (33 de ani), parohul bisericii greco-catolice din Grid, ne povesteşte că īn sat niciodată nu au fost conflicte īntre greco-catolici şi ortodocşi - de ziua Crucii sau de Bobotează, cei doi preoţi slujeau īmpreună -, iar mersul la biserică de Crăciun era respectat cu sfinţenie, sătenii īmpărţindu-se īntre cele două lăcaşe unde se oficia slujba īn acelaşi timp. Acest lucru se respectă şi astăzi. După Revoluţie s-a reconstruit īn sat biserica greco-catolică, iar "tranziţia" spre noua stare de fapt nu a produs nici un fel de convulsii sociale. "Dna īnvăţătoare Claudia Urdea a făcut un gest minunat acum cītva timp şi a venit cu toţi copiii īn biserica noastră. După slujbă, a ţinut şi dīnsa o cuvīntare, le-a spus copiilor un lucru extrem de frumos: «Poate sīnt printre voi copii care ar vrea să vină şi la această biserică. Poate că părinţii unora dintre voi sīnt adepţi ai acestei Biserici. Vreau să īnţelegeţi că nu sīnt diferenţe īntre cele două Biserici şi că nu trebuie să vă feriţi de nici una dintre ele.»"
Andrei Boeriu (85 de ani) a făcut armată patru ani şi trei luni şi un an şi jumătate pe front - a fost agent de legătură, cu cal: "Eu nu mai văzusem cai decīt la trăsuri, īn Bucureşti, şi am vrut să refuz, dar cīnd am primit ordin scris, nu am avut de ales şi a trebuit să accept şi să īnvăţ să călăresc!". Cīnd īl īntrebăm de tradiţii, oftează adīnc, īşi propteşte bărbia īn podul palmei şi face o pauză lungă: "Ce frumos era odată! Şi cīte jocuri şi tradiţii! Acum, stai īn casă şi te uiţi la televizor - cea mai mare distracţie! Dacă este program de Revelion, te uiţi, dar nu-ţi prea place ce vezi. Pe vremuri Gridul era un sat vesel, acum... este pustiu..." Privim īn jur şi nu vedem pe nimeni. Uliţele sīnt pustii şi un "mohorīt" inexplicabil te apasă. Parcă nici urme de paşi nu prea sīnt īn noroiul de pe drum sau poate că ceaţa groasă ne joacă feste... Doar cīteva urme de copită. Poate că nici vite nu mai sīnt īn sat...
Tradiţiile şi globalizarea
Nicolae Mihăilă (67 de ani), patronul motelului "Roata Norocului", ridicat la intrarea īn sat - o clădire cu mult bun-gust, singura de acest fel din zonă, care, īn ciuda modernităţii, nu are nimic strident, ci se armonizează perfect cu spiritul locului) ne confirmă bănuielile şi ne spune că īn zonă nu sīnt mari ferme de animale, iar pămīntul nu este rodnic. "Nu mai rentează să lucrezi pămīntul. Oamenii nu mai au resurse materiale pentru tipul acesta de agricultură. Motorina este 35.000, iar 1 kg de grīu, 3200, deci nu mai rentează. Ca să poţi cumpăra 1 litru de motorină, trebuie să vinzi peste 11 kg de grīu! Cei care se mai īncumetă acum să muncească astfel pămīntul nu-şi pun problema că vor ieşi īn pierdere. Cu siguranţă că, mai devreme sau mai tīrziu, concurenţa se va instaura şi aici, şi rezultatele vor fi altele. Despre tradiţii...? Nu ştiu ce să spun. Īn acest sat, globalizarea le va grăbi sfīrşitul, sau poate nu, poate se vor naşte altele..."
Aşa cum ne-au mărturisit sătenii, aşteptările lor legate de Uniunea Europeană vizează latura strict administrativă şi infrastructura, cu teamă īnsă, mărturisită, faţă de eventualele schimbări bruşte, dictate birocratic de la "centru", fără o cunoaştere prealabilă a specificului şi a dificultăţilor zonei. Pīnă atunci īnsă tradiţiile, sătule de atīta "suferinţă", vor fi murit poate de mult...
Am selectat cīteva replici din piesa pe care gridanii au pregătit-o pentru Crăciunul 2006. Personajele noastre īncă īşi caută autorul: "Vrem ca satul ăsta să nu moară."; "Am vrea să ştie cineva de noi."; "Ce s-a īntīmplat aici poate constitui subiect pentru o teză de licenţă." (Marcel Didă, ing. silvic, 45 de ani); "Orice-o fi, eu nu plec de-aici, īmi duc copiii la şcoală īn Făgăraş, le fac un viitor, dar nu plec din sat." (Vicenţiu Popa, tehnician veterinar, 32 de ani); "Īncercăm să includem satul īntr-un program UNESCO de conservare a arhitecturii tradiţionale." (N.M., ing. constructor, expert), etc. etc. Este piesa pe care sătenii au repetat-o timp de 45 de ani, zi de zi, şi care va fi cu siguranţă "o reuşită"...
Vă aşteptăm la premieră. Intrarea liberă.
(Articol preluat din Dilema Veche, decembrie 2006)
_______________________________________
|
|
